Punctul de plecare al acestui articol a fost o întâmplare neverosimilă generaţiei mele până mai acum o lună. Iată pe scurt povestea desfăşurată în parcul Herăstrău: un bunic îşi urmărea nepoţelul jucându-se până când a observat un alt copil care-l maltrata de-a dreptul fără motiv. Şi-a mutat nepoţelul pe alt teren de joacă, însă tartorul, după el. După alte câteva permutări s-a văzut silit să-l abordeze pe tatăl colericului, în speranţa că acesta îşi va linişti odrasla. Tatăl se ridică de pe bancă şi-l trânteşte pe bunic la pământ cu un pumn. Nepoţelul a văzut fapta şi s-a speriat într-atât că nu mai putea schiţa nici un gest. Bunicul surprins de lovitura malacului şi-a reţinut lacrimile neputinţei şi s-a retras din parc. Poliţia comunitară era de nevăzut.
Întâmplarea aparent banală are un dublu circuit social. Cel al nepoţelului traumatizat de cele văzute şi al colegului său de generaţie, care şi-a văzut tatăl învingând prin forţă. Pentru el era un nou argument că aşa merg treburile. Amândoi vor creşte în aceeaşi societate bolnavă, dezarticulată. Unul va încerca să-şi păstreze valorile reale pe când celălalt se va bucura de conturile şi „muşchii” lui tăticu’. Absolut se cucereşte şi se stăpâneşte într-un peisaj social sfărâmicios; orice devine posibil şi se dobândeşte într-o ţară redusă la un favelas cultural şi social, un fel de junglă populată de mutanţi pe când leul a luat-o razna, a devenit o legumă.
În România întotdeauna şmecherul s-a impus cu forţa. În secolul al XVIII-lea, un profesor de la Colegiul Sf. Sava a fost bătut de un elev şmecher. Notabilităţile şcolii nu i-au făcut nimic argumentând că „este nobil şi n-are ce-i face”. Profesorul venit din Balcani a demisionat blestemând familia elevului. După o sută de ani de la întâmplare, situaţia s-a mai schimbat în aparenţă, căci în majoritatea şcolilor săteşti sau de mahala, directorii şi profesorii ţineau cont la notare sau comportament de poziţia socială a părinţilor elevului. Îi curtau pe părinţi prin copiii lor. Procedeul s-a perpetuat în mare parte şi azi, fenomen trăit şi în copilăria mea, dar şi ca adult, în cancelariile unor şcoli primare sau licee din Bucureşti. Şmecherii de cartier, buticarii de doi parale, prevalează în faţa unui om simplu, chiar dacă acesta are un copil talentat sau dornic să înveţe. Vorba fostului meu diriginte de la Colegiul Miron Nicolescu, fostul liceu IMGB: „Când dai într-un câine, vezi întâi al cui e”.
Această trădare ne-a aruncat în hârdăul educaţiei unde primează muşchii şi conturile şmecherilor, pe când realele valori, care pot împinge societatea înainte, sunt ignorate şi adesea marginalizate deliberat. Şmecherii, în schimb, o pot ajuta să regreseze, ceea ce se şi întâmplă. De pildă, cadourile de parfumerie ale Monicăi Gabor au fost mai apreciate de profesoarele liceului decât dorinţa de a studia mai mult a unei alte eleve, cu mult mai cultivată, dar lipsită de apetitul negocierilor de tarabă cu bătrânelul Himeneu.
Incompetenţi retardaţi au iluzia că modernizează un sistem diabolic, care ne matriţează copii în diformităţi şi neputinţe sociale de netrecut.
