Elena Udrea ar trebui să trimită frunza înapoi în Spania

Problema legală sau contractuală e a spaniolilor, problema reputaţiei e a României.

Sigur, e greu să ceri valoare creativă când singurul criteriu de atribuire a unui astfel de contract este preţul cel mai mic. Dar asta e, într-o ţară care nu cere specialistului străin decât să fie repede, ieftin şi legal (în cel mai bun caz), ca să bifăm proiecte.

Şi un pătrunjel dacă puneam, tot era mai folositor. Mai trezeam curiozitatea, mai intra omul pe internet să vadă ce are pătrunjelul cu România, legam şi natura cu bucătăria eco etc… Glumesc, dar prea îmi vine să râd.

O identitate vizuală este o creaţie grafică, dar nu orice creaţie grafică poate fi o identitate de brand.

Direcţia strategică definită pentru brandul românesc poate fi una corectă, care – chiar fără să ne diferenţieze în mod unic – ne introduce într-un grup de destinaţii care beneficiază de un trend ascendent de popularitate prin promisiunea descoperirii unor trasee inedite, a conservării naturii şi a autenticităţii. Expresia vizuală a acestei direcţii este însă la un nivel care nu corespunde nici aşteptărilor, nici posibilităţilor creative pe care această strategie le deschide cu generozitate chiar.

Problema gravă este cea a lipsei de pregătire la nivelul deciziei beneficiarului. Spaniolii şi-au bifat treaba, dar din păcate la minima rezistenţă, aşa cum ne şi aşteptam după preţul licitat. Pe de cealaltă parte însă, meseria de strateg de brand (obligatorie atunci când ai un program de trei ani şi 75 de milioane de euro) nu este una comună în instituţiile de stat româneşti, şi nu putem acuza de rea-voinţă un grup de lucru care probabil a muncit, dar nu a ştiut să ceară mai mult, pentru că probabil nici nu ştie că se poate mai mult. Problema lipsei de competenţă care traversează sectorul public face victime nu doar prin corupţie, dar şi pur şi simplu prin lipsa unei evaluări corecte a oportunităţilor. Un om care nu ştie e rar conştient de ce anume nu ştie.

Celor de la THR ar trebui să li se returneze produsul şi, în paralel cu discuţia legală despre daune şi penalităţi, să li se ceară o nouă execuţie, de data asta cu adevărat valoroasă şi care sa convingă atât turistul educat din Anglia sau Germania care va schimba narghileaua şi cortul din Maroc pe ţuica şi bisericile din România, cat şi românul. Cât despre ruşinea de a copia cu nonşalanţă un desen „de-a gata” când ai pe mână imaginea unei ţări, nici nu avem ce discuta. Sper doar că ministerul şi-a oprit materialele de promovare până la găsirea unei soluţii.

Iar când se spune că nu românilor le este adresat acest brand (ceea ce conform caietului de sarcini e oricum fals), nu trebuie deloc uitat că cei mai buni şi credibili ambasadori ai unei ţări sunt propriii ei locuitori. Dacă un român la muncă în Spania e întrebat despre grădina din Carpaţi şi pufneşte dispreţuitor în râs, reclamele TV nu mai au nici o putere. Dimpotrivă, orice alt mesaj ulterior, chiar diferit, va fi privit cu suspiciune.

Problema românilor e că ne-a intrat minciuna în sânge. Minţim cu naturaleţe, şi atunci când ne convine, şi atunci când nu ştim ce să spunem şi, în mod tragic, şi atunci când ne-ar face chiar mai bine să spunem adevărul. Adevărul e că identitatea vizuală primită de la spanioli trebuia dată înapoi după o evaluare atentă, nu grăbită ca să fie gata la Shanghai. Adevărul e că ceea ce avem acum nu ne face prea optimişti despre viitorul milioanelor care urmează a fi cheltuite pentru promovarea turismului. Frunza fără identitate e o mică minciună grăbita, negândită şi nepregătită să dea piept cu viaţa. Europa ce zice, ne mai dă fonduri?