Eliminarea dreptului de veto din politica externă a UE: un demers sisific

Dacă va fi implementată, decizia de a renunța la unanimitate în favoarea majorității calificate ar reprezenta o eliminare a dreptului de veto al statelor membre pentru deciziile UE în acest domeniu sensibil și polarizant, într-un context de securitate fragil, cu un război pe continentul european și perspective incerte privind durabilitatea unei potențiale formule de pace în Ucraina.

Dezbaterea privind eliminarea dreptului de veto din procesul decizional pentru politica externă și de securitate a UE nu este nouă, însă poziția României pe temă continuă să fie plasată în zona ambiguității, departe de formularea unor preferințe clare ale liderilor din ecosistemul de politică externă și de securitate națională.

În mai 2023, România a aderat la Grupul european de prietenie pentru majoritate calificată în politică externă și de securitate, o inițiativă de reflecție propusă de Germania, Franța, Italia, Spania și alte state vest-europene cu scopul explorării mecanismelor prin care procesul decizional al UE în acest domeniu ar putea deveni mai eficient și rapid, fără a modifica tratatele existente. Prin vocea șefului diplomației de la vremea respectivă, Bogdan Aurescu, România declara că este dispusă să contribuie la acest demers de reflecție, întrucât un proces mai eficient de adoptare a deciziilor de politică externă ale UE ar întări poziția Uniunii ca actor pe scena internațională și ar îmbunătăți viteza de reacție a blocului comunitar pe timp de criză și nu numai. Decizia României de a se alătura acestei coaliții la acel moment ar trebui să fie pusă în contextul unuia dintre principalele obiective pe care țara noastră și-l asumase ca parte a construcției europene: să finalizeze aderarea la zona Schengen, după ce a fost victima unui veto lipsit de temei din partea Austriei.

Alte state din regiunea noastră, precum țările baltice sau Grecia și Cipru, au fost mai  prudente în a gira o potențială eliminare a condiției unanimității din politica externă și de securitate comună, din rațiunea faptului că procesul decizional axat pe majoritatea calificată ar putea fi dominat de preferințele statelor mari, precum Germania și Franța. Acest lucru ar îngreuna modelarea politicii externe și de securitate de către statele mici, în special pe spețe sensibile din punct de vedere politic, precum relația UE cu Federația Rusă sau Turcia.

Deși România nu este, după niciun standard, un stat european mic, iar ca a șasea putere de vot din UE și-ar putea asuma o preferință fermă pentru eliminarea condiției unanimității în favoarea unui proces decizional mai rapid, o dilemă rămâne: merită ca România să se angajeze în acest demers sisific, fără o miză strategică tangibilă?

După spusele ministrului de externe,“este o problemă faptul că voința a 26 de țări este blocată în mod iresponsabil de un singur vot”. Eliminarea acestei condiții a unanimității din conturarea politicii externe și de securitate comună se poate realiza în două moduri. În primul rând, prin revizuirea ordinară a tratatelor, fapt care ar presupune ratificarea noii versiuni de către toate statele membre. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional din 2005) este cel mai semnificativ exemplu de revizuire eșuată a Tratatului privind Uniunea Europeană, fiind respins la vot de cetățenii din Franța și Danemarca. O variantă de revizuire mai accesibilă ar fi prin valorificarea acelor clauze punte, în acord cu articolul 31(3) al TUE, care permite utilizarea majorității calificate pentru unele dintre deciziile de politică externă care nu au implicații în zona militară. Această opțiune, deși nu necesită modificarea tratatelor, este la fel de dependentă de unanimitate, chiar dacă doar la nivelul șefilor de stat și guvern reuniți în cadrul Consiliului European.

Demersul de modificare a procesului decizional la nivelul Uniunii Europene ar necesita, așadar, un capital politic substanțial, dar și resurse importante, mai ales temporale, de convingere a tuturor statelor pentru a ceda din suveranitatea lor în numele unei politici externe comune mai solide. Având în vedere faptul că percepțiile de risc și oportunitate în politica de securitate diferă de la stat la stat, acest proces ar fi cu atât mai predispus eșecului. Să ne gândim, de exemplu, la politica energetică actuală a statelor membre UE față de Federația Rusă și cum s-a modificat aceasta ca urmare a invaziei în Ucraina. Chiar și după ce Federația Rusă a iscat un război neprovocat în Europa, anumite state membre UE, precum Ungaria și Slovacia, continuă să depindă de hidrocarburii rusești, iar politicienii din aceste state să facă vizite la Moscova și Beijing.

Eliminarea dreptului de veto în deciziile de angajament extern ale UE ar putea oferi extremiștilor eurosceptici muniție politică. Aceștia ar putea acționa în direcția divizării proiectului european în jurul laitmotivului că o mână de state pot decide, prin forța majorității calificate, pentru poziționarea întregului bloc comunitar, fără a se ține cont de sensibilitățile naționale. Chiar dacă pe termen scurt un proces mai fluid de decizie în politica externă a UE ar ajuta ca Uniunea să se poziționeze decisiv ca un actor global mai vocal, pe termen mediu, extremiștii anti-europeni ar putea folosi lipsa dreptului de veto pe chestiuni de securitate pentru a-și întărâta proprii cetățeni împotriva Bruxellesului. Să ne gândim, de exemplu, la Grecia, care se opune, din cauza propriilor conflicte cu Turcia, la participarea vecinului său la viitorul zid de drone european. Dreptul de veto oferă Greciei o platformă de negociere în interiorul blocului comunitar, în absența căreia, votanții greci ar putea disputa aceste sensibilități la urne, căzând în capcana politicienilor anti-UE. Forța deciziilor de politică de politică externă ale UE rezidă tocmai în faptul că ele sunt ancorate în consensul blocului comunitar.

Chiar și dacă această condiție a unanimității ar fi eliminată din procesul decizional din politica externă și de securitate a UE, aceasta nu ar echivala automat cu o creștere a capacității Uniunii de a proiecta putere militară, cu atât mai mult cu cât două state europene cheie pentru securitatea continentală (Regatul Unit și Turcia) nu fac parte din UE. Eliminarea dreptului de veto din deciziile de securitate nu ar rezolva probleme structurale ale politicii de apărare comune, precum deficitul de investiții și fragmentarea bazei industriale de apărare.

Alternativa pe care o propun acestui exercițiu sisific este una adaptată actualului context geopolitic tranzacțional, în care instrumentarul de apărare propriu-zis, precum și capabilitățile interoperabile, ar trebui să ne preocupe mai mult decât dezbaterile în contradictoriu în interiorul blocului european despre proces. Dezbaterile despre eliminarea dreptului de veto din politica externă a UE au fost de actualitate în perioada 2021-2022, în care Uniunea Europeană își propunea ambițiosul exercițiu al Conferinței privind viitorul Europei. Astăzi, poli-crizele care caracterizează continentul european, la care se adaugă o reprioritizare a angajamentelor de securitate ale partenerului strategic american, obligă la acțiune decisivă, conturată de obicei în interiorul unor formate agile, minilaterale, ca alternativă la formatele mai largi, care depind de consens, precum UE și NATO.

România ar trebui să își concentreze eforturile pe mobilizarea acestor formate mai suple pentru promovarea propriilor interese de securitate, în loc să tindă la alinierea întregii UE în spatele unei singure identități strategice, fapt care este foarte probabil să nu se întâmple vreodată.

Un exemplu pe care îl putem prelua este cel al cooperării dintre statele baltice și Polonia, care au format o emergentă comunitate de securitate în interiorul flancului estic, solicitând chiar mobilizarea de fonduri suplimentare din politica de coeziune a UE pentru aceste state aflate în vecinătatea Rusiei și a Belarusului. NB8 (Nordic-Baltic 8) este un alt format minilateral de state care cooperează nu doar în vederea creșterii interoperabilității militare, ci și în vederea dezvoltării rezilienței societale în fața atacurilor hibride ale Federația Rusă. Forța expediționară comună (JEF) este un parteneriat militar multinațional din Europa de Nord condus de Regatul Unit, operațional încă din 2018, coagulând 10 state NATO, care contribuie decisiv la capacitatea de deterență europeană în nordul Europei și regiunea Mării Baltice.

Nu același lucru îl putem spune despre cooperarea regională la Marea Neagră. În loc să se angajeze într-un demers falimentar pentru a elimina dreptul de veto în politica externă și de securitate a UE, diplomația română ar trebui să se concentreze pe a întări o potențială comunitate de securitate în jumătatea sudică a flancului estic al NATO, prin ridicarea trilateralei România-Polonia-Turcia la nivel de alianță militară și cooptarea Turciei, Ucrainei și Republicii Moldova în Hubul UE pentru securitatea la Marea Neagră. De asemenea, în domeniul securității maritime, România ar putea miza pe consolidarea parteneriatului strategic cu Regatul Unit, având în vedere faptul că Marea Neagră a fost menționată ca regiune de interes crescut în cel mai recent document “Strategic Defence Review” al Ministerului apărării britanic.

Viitorul securității europene rezidă în formate agile, minilaterale, modelate după ideea perpetuării de coaliții a celor binevoitori (“coalition of the willing”), formate din aliați disponibili să acționeze decisiv și proporțional la provocările tot mai dese și dense venite din partea Federației Ruse. Aceste formate agile, realizate în exteriorul tratatelor Uniunii Europene, pot asigura securitatea noastră pe termen mediu și lung, motiv pentru care ar trebui cultivate cu responsabilitate și energie de către România, în detrimentul unei lupte pentru eliminarea dreptului de veto, în care mizele strategice sunt prea mici, iar costurile de oportunitate – mult prea mari.

—–