Eugen Șerbănescu: Seniorul şi simulacrele democraţiei

„Să știi că pușcăria a avut și părți bune. Eu, de exemplu, mâncând arpacașul acela în fiecare zi, m-am detoxifiat aproape total, zău așa, încât ajunsesem să cobor adânc în propria mea existență, atingeam amintiri de pe la 3-4 ani!… Interesant, nu? Ți-am povestit că mi-au dat doi bocanci de piciorul drept. Închipuiește-ți, mergeam ca Chaplin.“

Îl priveam hipnotizat, ca de fiecare dată când povestea din închisoare. Avea aerul că deapănă întâmplări nevinovate dintr-un internat de băieți. Atâta doar că „internatul de băieți” era chiar monstruosul Gulag autohton, care a exterminat în condiții abominabile tot ce avea nația mai de preț la momentul colonizării sovietice – în afară desigur de cei care s-au dat cu noua stăpânire (urmașii lor, după ’90, așezându-se din nou în fruntea bucatelor, ajungând astăzi fie procurori generali, fie secretari generali-adjuncți NATO).

Ne aflam în deplasare, într-un moment de respiro între două întâlniri cu oficialități. Oraşul era Bruges. Medieval, dar și neogotic. Canale cu bărci. Veneția Nordului în mijlocul Flandrei. Soarele părea că apune tot timpul. Masa de pe terasă era ovală, solidă, de stejar. Îl ascultam fascinați, adăstând la un pahar de bere, în aerul încremenit al orei de amiază occidentală.

Trăgea din țigara Kent, adânc, frenetic, ca și când – cu fiecare fum din marca aceea consumistă din Vest, care nu se știe cum monopolizase piața românească sub comuniști – recupera ceva indicibil, își lua pur și simplu viața înapoi, reintrând în posesia unei zile, a unei ore sau doar a unei secunde furate de anii de puşcărie în care îl aruncaseră în zadar cei din Est. Fuma ca o victorie a Vestului asupra Estului. Fuma ca o continuă sărbătoare a libertăţii. Se vedea că se născuse în alte vremuri. Oficia libertatea. Noi, cei născuţi după 23 August, doar o mimam. Când ești născut în pantomima stalinist-comunistă, o trăiești inevitabil și după ce regimul a căzut. Pantomima acelorași actori care și-au schimbat doar costumele.

Cu o privire filtrată, vorbea calm, dar clar şi răspicat, ducea frazele, propozițiile, cuvintele până la capăt, nu le spuspenda, nu lăsa audienţa să orbecăie sau să ghicească ce vrea să spună. Avea o obiectivare rece, maiestuoasă şi, în același timp, o hâtroșenie subtilă, de filon de umanitate ardelenească. Simțeai că, în orice subiect, cât ar fi fost de important sau, din contră, cât ar fi fost de neînsemnat, ce spune e bun spus și, parcă, definitiv.

Nu povestea niciodată din proprie inițiativă, trebuia să-l întrebi sau să-l descoși. Unghiul pe care-l folosea era totdeauna anecdotic (și nu dramatic-existențial, cum te-ai fi așteptat), dar cu atât mai tulburător. În carceră, la izolare, unde stătuse opt ani? Păi, la izolare ai problema să nu uiți să vorbești. Și-atunci, ori scrii poezii, ori scrii dicționarul francez-român. Pe ce scrii? În minte. Și reciţi cu voce tare a doua zi. Pentru ca să nu uiţi să vorbești. Și, mai ales, să nu uiți s-auzi.

Râde scurt, cu o candoare dezarmantă. În jur, e plin de turiști din această jumătate de Europă, hoinărind fără griji și fără traume istorice. Pe ei i-au eliberat americanii, nu rușii. Nimeni nu bănuiește că, la masa geluită de atâtea pahare de bere savurate în libertate, stă o personalitate iconică a milioanelor de est-europeni care au spus NU cacealmalei boșevice adusă de tancurile rusești în cealaltă jumătate a Europei.

Doi români aflați prin preajmă, auzindu-i vorba, îl roagă să se fotografieze împreună. Cu plăcere. Vorbește cu ei. De una, de alta. Când, domnule Coposu, când vine şi pentru noi salvarea? Zâmbeşte cu aceeași candoare imbatabilă. Curând. N-aveţi grijă! Vom avea repede primul guvern necomunist de după Rădescu. Apoi, vor veni și celelalte schimbări, inclusiv NATO și UE. (Să vorbești, în 1993, de intrarea României în NATO și UE suna ca o profeţie de pe altă planetă, din altă galaxie.) La despărțire, le-a făcut un semn de rămas bun, ca și cum i-ar fi binecuvântat. Degaja o siguranţă extraordinară.

Și s-a făcut exact cum a prezis. Țara este acum în locul în care îi era locul. Şi în NATO, şi în UE. Ars politica, dar și profesiunea lui de credință – principiile și valorile euroatlantice s-au impus. (Cum au ajuns să fie puse în practică – e altă discuție) La vremea respectivă, aceste principii erau terfelite de mulți. Unii, foarte proeminenți astăzi, dar de care habar n-aveai prin anii ’90 (stând ei la cutie, să vadă cum cad bobii, încotro o ia istoria) au devenit, mai de curând, anti-comuniști foarte convinși, de generație spontanee, de panou publicitar.

Nu e nou pe aceste meleaguri – revizitarea păguboasă, demonizarea trecutului ca scuză a neputinței prezentului, învârtitul în cerc, bătutul pasului pe loc. Iorga a spus-o de mult: „Bizanț după Bizanț”. Adică, pe stil nou, „anticomunism” după anticomunism. Cu adăugarea: securism după securism. E simplu.

În mare, au venit toţi – şi de la stânga, şi de la dreapta – la vorba Seniorului. Ar fi trebuit să urmeze faptele. Dar faptele lipsesc. Din contră, sunt tot mai multe contra-fapte, inclusiv sub sigla Europei. Asta-i și problema. Exagerațiunea filiației. Cu prea multă Europă, riscăm să nu mai avem Românie deloc.

Ce președinte al renașterii morale ar fi fost Seniorul și cum ar fi luat-o România atunci pe calea cea bună și n-ar mai fi putut fi călcată în picioare ca astăzi dacă populația spălată pe creier (ca și astăzi de altfel, dar pe invers) l-ar fi urmat!

Înclinându-ne, la 25 de ani de când a plecat la cele veşnice, în faţa caracterului şi a butadei lui memorabile – putem să negociem orice în afară de principii -, nu putem decât să constatăm că sindromul de care a suferit ţara încă din prima secundă post-decembristă se menţine și se adâncește: discrepanţa dintre faţada – pretins-respectabilă, democratică, europeană – a instituţiilor statului şi mentalitatea și comportamentul din spatele fațadei – stalinistoid, securistoid, miliţienesc, de feudă marcată de specificitățile raionului de activitate, pe modelul suzeranității şi, respectiv, vasalității clientelare, în dispreţul general al interesului public și al interesului național, pe fondul unei indiferențe crase a populației și al unei apatii vegetale ancestrale.

Căci, nici chiar Seniorul Corneliu Coposu n-ar fi putut prevedea involuția societății la care s-a ajuns astăzi pe toate planurile, cauzată în fond de inventivitatea românească inepuizabilă, de factură bizantino-fanariotă, în a găsi căi tot mai sofisticate de transformare a vieții într-un peșcheș politic continuu, abject și gregar. Simulacrul economiei de piaţă, cel al separaţiei puterilor în stat, cel al statului de drept, cel al transparenţei, cel al presei libere şi independente etc., toate sunt grefate pe simulacrul unei democrații perfect nefuncționale.

Asta e starea naţiunii – ajunsă populație în cinci decenii de comunism și rămasă așa, dacă nu mai rău, în alte trei decenii de post-decembrism – şi semne de revenire nu se întrevăd.

Din păcate, seniori nu mai există.

Eugen Şerbănescu

Redactor şef-adjunct la Romania liberă pe vremea Seniorului