Europenii joacă monopoly cu apărarea și reziliența

În toamna anului trecut, Mario Draghi prezenta un raport întocmit la cererea Ursulei von der Leyen, în care spunea că UE are de ales intre imposibil și irelevanță și o lungă agonie. ”Imposibilul” însemna investiții de minimum 800 de miliarde de euro anual în ”bunuri publice”, cel puțin până în 2030. Accentul fostului președinte al Băncii Centrale Europene era pus pe industria militară europeană. Așa cum au anticipat atunci mulți economiști, noua Comisie von der Leyen a luat doar câteva felii din raportul Draghi și încearcă să găsească firimituri cu care să finanțeze proiectele sugerate.

Vedeta este programul ReArm Europe, pentru care trebuie mobilizate 800 de miliarde de euro, până în 2030. 650 de miliarde de euro ar trebui să fie mobilizate prin restrângerea constrângerilor bugetare impuse statelor UE, iar 150 de miliarde ar veni din împrumuturi pentru proiecte de apărare comune. Sunt fonduri care ar trebuie să asigure că Europa poate purta un potențial război împotriva Rusiei fără susținerea Statelor Unite.

Executivul UE a decis că, dacă Marea Britanie vrea să aibă acces la o felie din ”tortul” de 150 de miliarde de euro, va trebuie să plătească separat, câtă vreme nu mai face parte din UE. Ba chiar guvernul Franței, care altfel se prezinta drept gardianul Europei de Est in fata Rusiei, a găsit că este momentul sa amestece peștele cu războiul și să rezolve o dispută post-Brexit legată de pescuit în Marea Mânecii, sub presiunea afacerilor cu arme. Pentru a nu scăpa din mână o afacere aparent profitabilă, guvernul britanic a venit cu o propunere, la ”o cina secreta” de la începutul lunii aprilie, dupa cum scrie Politico.eu. Este vorba despre înființarea unei Bănci pentru Reînarmare, care ar scăpa de incertitudinea politică a bugetelor pentru Apărare și ar beneficia de încrederea agențiilor de rating în țările ce ar participa la o asemenea bancă, adică participatele la ”cina secretă” – Marea Britanie și țările nordice (Polonia este singura țară din afara acestui grup pe care Londra vrea să o atragă).

Așadar, în Europa apar tot mai multe proiecte pentru finanțarea înarmării. Viabilitatea lor este pusă însă sub semnul întrebării. În primul rând, majoritatea proiectelor și rapoartelor UE sunt lăudate, iar apoi sunt închise într-un sertar la Bruxelles. În al doilea rând, actualele planuri pentru înarmare se bazează pe bani inexistenți: sunt bani mutați de fiecare guvern și de Comisia Europeană dintr-un coș în altul, pentru a părea cât mai mulți. Cam acealași lucru pe care îl fac managerii proști cu fondurile companiilor când acționarii le cer socoteală.

Un articol publicat de Responsible Statecraft arată că inițiativa britanică privind Banca pentru Înarmare (Banca pentru Apărare, Securitate și Reziliență) urmărește să sprijine noi investiții în apărare și să genereze și profit, însă ceea ce ar reuși în realitate ar fi doar acoperirea majorărilor constante ale costului unor programe de înarmare și modernizare aflate deja în derulare (cel puțin în cazul Marii Britanii, care s-a lansat în modernizarea flotei de submarine nucleare, în crearea unui nou focos nuclear împreună cu SUA, în programe de tancuri – toate depășind costurile estimate).

În ce privește programul ReArm EU, acesta este edificat in aer. Se bazează pe faptul că statele UE vor investi un total de 650 de miliarde de euro în înarmare, până în 2030, pentru că o majorare de 1,5% din PIB în vederea înarmării va fi exceptata de la actualele reguli ale deficitului. Și ce dacă? Este o naivitate sau o prostie ca guvernele naționale să creadă că exceptarea de la un infringement si reducerea fondurilor UE ar șterge datoria reală pe care ar face-o un stat. Franța ar trebui să-și majoreze cheltuielile de apărare cu 47 de miliarde de euro în fiecare an, în vreme ce datoria publică este de 113% din PIB. Italia ar trebui să cheltuiască cu 34 de miliarde anual mai mult, iar datoria publică este acum de 136% din PIB. Pentru aceste țări, asemenea cheltuieli ar fi prea riscante – și pe piețele financiare, și în politica interna, unde ar însemna și reducerea programelor sociale.

Ce se întâmpla în realitate nu este vreun heirup entuziast al statelor UE pentru înarmare, ci o încercare de a modifica definiția apărării, astfel încât cheltuieli ce au puțin de-a face cu un potențial război să fie contabilizate drept cheltuieli militare. În acest fel statele europene ajung să respecte procentul de 2% pentru apărare cerut de SUA (care se va ridica, cel mai probabil la 3,5% din PIB, la summitul NATO din aceasta vară), poate și o parte din investițiile în cadrul programului ReArm.

Cazul Italiei este concludent. Italia este printre codașele NATO la capitolul cheltuieli pentru apărare, sensibil sub 2% din PIB. Dar în această vară va ajunge in mod surprinzător la pragul de 2%. Cum? Trecând la capitolul apărare cheltuielile Gărzii Financiare, ale Carabinierilor și Pazei de Coastă. Garda Financiară luptă cu mafia, la fel și carabinierii, iar Paza de Coastă luptă cu dușmanul numit migrație. Italia nu încalcă litera angajamentului NATO, ci interpretează spiritul. Iar dacă Italia a avut o performanță slabă în respectarea pragului de 2% din PIB este pentru că nu a inclus până acum cheltuielile de mai sus la capitolul apărării, așa cum alte state o făcuseră deja.

Guvernul Italiei, la fel ca și în alte state europene, nu vrea sa majoreze taxele, să taie în carne vie în bugetul sănătății, în asigurările sociale – pentru că de aici pot veni bani ”reali” pentru apărare, nu bani pe hârtie despre care se vorbește în planuri precum ReArm și Banca pentru Apărare și Reziliență. În statele mai apropiate de linia frontului din Ucraina, riscul politic al reducerii cheltuielilor sociale sau al îndatorării puternice este mai redus, iar investițiile în apărare se pot face și în ”realitate”, nu doar prin modificarea unor definiții.

Propusa Bancă pentru Apărare și Reziliență ar reuși doar să acopere majorările constante ale costului unor programe deja în desfășurare, iar ReArm EU ar reuși doar să asigure împrumuturi pentru livrări de arme care sa împiedice ocuparea unei părți mult mai mari din Ucraina de către Rusia, în cazul (cel mai probabil) al continuării războiului. Iar aceste două inițiative, alături de pragurile de cheltuieli stabilite de NATO (fie ele de 2% sau de 3,5% din PIB) seamănă mult cu ”mutarea unor bani inexistenți dintr-un loc în altul, ca într-un monopoly al apărării europene”, scrie Ian Proud, fost consilier economic la Ambasada Marii Britanii la Moscova, pentru Responsible Statecraft. În acest fel, apare riscul major ca securitatea statelor să se bazeze nu pe apărare colectivă, ci pe un campionat al definițiilor contabile în care guvernele iau puncte în plus dacă întrec Luxemburgul.

Având în vedere ușurința cu care sunt vehiculate aceste sume, inițiative, planuri, alegătorii europeni ar trebui să o asculte din nou pe Margaret Thatcher vorbind despre banul public, în 1983, după războiul cu Argentina pentru Insulele Falkland: ”Să nu uităm un adevăr fundamental: statul nu are altă sursă de bani decât banii pe care îi câștigă cetățenii. Dacă statul vrea să cheltuiască mai mult, nu poate face asta decât împrumutând economiile voastre sau taxându-vă mai mult. Să nu vă gândiți că va plăti altcineva – acel ”altcineva” sunteți voi. Nu există bani publici, exista doar banii contribuabililor”.