Tot mai fragilul cuplu politic aflat în fruntea României, legalizat din motive nu doar strict electorale, pare lipsit de orice adevăr reformist. Pe o scenă tot mai aglomerată de ipochimeni cu etichetă de oameni politici, speranţa îndreptată spre USL nu mai are niciun sens practic şi…patriotic! În fapt, niciodată USL n-a fost o speranţă. Exceptându-i pe naivi, unii valori indiscutabile, activişti şi alţi interesaţi în a-şi pierde vremea în lumina reflectoarelor, susţinătorii de bază ai USL au fost aceeaşi naţiune nemulţumită care a votat de-a lungul anilor toate partidele politice.
Adus la putere de trustul media de pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, cu decisivul concurs al monocordului Guvern Boc, USL se adaugă unui şir de realizări politice exclusiv propagandistice. Bazându-se pe propagandă, transformând eşecurile din portofoliu în mari realizări, USL pare să revină în forţă la vechile metehne ale PSD. Mineriadele, naţionalizarea valutei, mătuşile putred de bogate, încătuşarea libertăţii de expresie sunt câteva dintre succesele certe în istorie ale curentului politic actual. Cine în poate urma? Ruperea de acest trecut ar fi simplă în condiţiile în care ar fi existat o asumare politică adevărată. Victor Ponta şi Crin Antonescu devin tot mai lipsiţi de credibilitate, de soluţii, de mijloace de acţiune. Sunt doi purtători de cuvânt lipsiţi de orice autoritate.
Că în spatele actualei guvernări nu se află nicio viziune e limpede. Cum este posibil aşa ceva? Plasând toată problematica României într-un cadru al compromiterii, preocupaţi de propaganda antieuropeană tot mai eficientă pe fondul crizei generate de sistem, în primul rând, USL creionează o veritabilă Românie ceauşisto-europeană. De parcă n-ar fi suficientă experienţa cu Traian Băsescu, jucător pe toate fronturile posibile, românii s-au ales, drept alternativă, cu Gigi Becali şi Adrian Năstase, protagonişti principali într-un nou horror.
În timp relativ scurt, s-a ajuns la o nouă blocadă ideatică, legislativă. Delimitarea de Traian Băsescu nu îi mai poate transforma pe cei din USL în alternativă absolută. S-a ajuns în punctul în care PSD-ul de acum un deceniu în urmă se credea deţinător al puterii pe cel puţin 20 de ani. Unei asemenea mentalităţi ar trebui să i se retragă puterea de către societate, pasul spre dictatură fiind mult mai în forţă decât pare.
Disperata încercare a lui Traian Băsescu de-a constitui o mişcare-partid, care să-l protejeze, este mai mult decât caraghioasă. Astăzi, fără ceva corect, ţinând de spontaneitatea ideatic-democratică, un partid este o făcătură toxică. În general, sistemul public românesc actual, din orice segment ar fi, nu poate impune o voce politică reformistă. Corupţia este o stare de fapt în România sistemică, vizibilă sau mai puţin vizibilă. Toate persoanele din sistemul public sunt încă interfaţa unui dublu standard. Nici sociologii, nici economiştii, nu pot face nimic. Din simplul fapt că ei nu prea există decât ca funcţionari pe te miri unde pot. Încrengăturile care au generat oamenii politici actuali fac parte din punctele nevralgice ale corupţiei. Lipsa de orice merite democratice ale oamenilor politici ocupă întâiul loc pe o listă care ar trebui adusă în prim-plan. În zadar se va vorbi despre corupţie dacă drept salvatori ai naţiei vor fi lansaţi tot felul de nimeni, care n-au ridicat un deget împotriva dezastrului din jur. Selecţia ar trebui să fie parte a unei dezbateri publice decisive intense. Dacă nu se va face, ne vom adânci în mizerie, disperare, manipulare.
Direcţia mai nouă a USL pare legată de cosmetizarea trecutului celor două partide. Nici PSD, nici PNL nu reprezintă democraţia, soluţiile europene. Lideri învechiţi, la al doilea, al treilea mandat ministerial, propagandişti notorii ai unor promisiuni neaplicate, supun România unui regim experimental de sorginte comunistă. Majoritatea activi antidemocratic în epoca totalitară, cvasi-necunoscuţi în frământarea spre o lume nouă, se dovedesc a fi specializaţi în profitul personal trans-regimuri.
Liberalismul nu a fost în aceşti ani decât o capcană a socialismului de piaţă, o viziune determinantă nu a existat. Caricaturi politice gen Viorel Cataramă, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica au locul lor de frunte în detestabilul liberalism românesc. Unii dintre ei scriu între timp proză, alţii versuri, alţii fac bani pe bandă rulantă, alţii învârt teorii economice precum traficanţii care vând maşini în târgurile de la periferia Bucureştiului. Mi se par insuportabili, greu de diferenţiat între ei.
Nici Crin Antonescu, nici Victor Ponta nu ar trebui creditaţi cu o încredere oarbă. Nu e cazul! Sunt minori moral, intelectual, politic. Au căzut în aceşti ani mari statui, ei sunt nişte kitsch-uri din familiile politice care pun uşor-uşor mâna pe România. Lacrimi pot fi pentru erorile lui Mircea Ionescu Quintus şi chiar Ion Iliescu.
Să luăm distanţă!
