Aţi văzut-o pe scenele Teatrului Naţional şi Teatrului Metropolis, pe ecrane, la televiziune, în paginile ziarelor, pe Internet, poate că aţi avut norocul să participaţi la un recital de poezie din poemele Magdei Isanos, la Muzeul Literaturii Române, şi să auziţi cum rostea cuvintele unui poem care-i răscoleşte profund propria biografie… cu un pârâu de lacrimi pe faţă… Mignonă şi… înaltă, cum îţi vine să spui când o vezi, cu o figură rafaeliană, are o fineţe uluitoare, o lumină care respinge compromisul, vulgaritatea.
Cu trup de balerină, menit să interpreteze „Lacul lebedelor”. Dar vie, tonică, veşnic în forfota şi dăruirea pe care ţi le cer proiectele, artistice, civice, în care se implică mereu.
Are vocaţia de a genera proiecte interactive. Are un suflet rar. Iubeşte şi luptă. Pentru copiii nefavorizaţi. Împotriva sărăciei şi plafonării.
Nu suportă să vadă suferinţa animalelor. Nu suportă să vadă arta îngenuncheată, bagatelizată.
Are o fineţe unică, asemeni urechii unei leoaice. Se spune că această ureche aude pericolul chiar dacă acesta e mut. E o leoaică prin zodie. Oare de ce avem nevoie de comparaţia aceasta? Pentru că, dacă te uiţi la ea, îţi spui că are ochii blânzi, calzi, de căprioară. Dar tot ce face arată forţă de mobilizare, viteză, detentă, puterea de a apăra şi lupta asemeni unei leoaice….
– Ai zece mii de faţete.
– Chiar zece mii, nu. Încerc să mă implic în cât mai multe lucruri importante pentru mine şi pentru cei din jur, trecând de multe ori rampa.
– Ştiu că eşti pasionată de artă, de magia culorilor, interesată de povestea unui obiect estetic, cutreieri expoziţiile. Joi, 1 aprilie, vei fi amfitrioana unui incitant eveniment: lansarea volumului „Tradiţie şi modernitate în pictura românească” (editat în română, engleză, franceză). Ce te-a adus în această lume?
– Îmi place să spun că acest volum este un fel de carte de istoria artei. Nu sunt o specialistă în acest domeniu, dar am o mare admiraţie pentru pictură. Georgeta Djordjevic, o mare iubitoare de muzică şi de artă, la fel ca şi soţul său, colecţionarul de artă românească Dragan Djordjevic, cărora li se datorează acest volum, m-au invitat să fiu gazda acestui eveniment. Cartea conturează o punte de legătură între arta maeştrilor consacraţi şi arta contemporană românească, iar autorii prezintă, pe lângă cunoscuţi mânuitori ai penelului, artişti uitaţi, spirite rătăcite, destine. Este al doilea volum de acest fel, publicat de ei, primul fiind dedicat artistului româno-israelian Harry Guttman. Albumul a fost deja comandat de apreciate case de licitaţie europene. Volumul, de 600 de pagini, care cântăreşte aproape şase kilograme, cuprinde 124 de artişti. Lansarea se va face la Căminul Artei, într-o expoziţie cu lucrările a 94 de pictori în viaţă.
– Dacă ar fi să alegi, la ce lucrări te-ai opri în mod special?
– Sunt fermecată de monumentalele „Odalisce” ale lui Iosif Iser, de peisajele pline de lumină şi de culoare, de la picioarele falezelor albe, unde marea se întinde în sclipiri de azur, sau de „Femeia cu fustă mov” ale lui Samuel Mützner, de acuarelele lui Lucian Grigorescu, făcute la Cassis, sau de peisajul său „Balcic”, plin de soare, dar şi de coamele de argint, în griuri şi albastruri, din „Balcicul” lui Adam Bălţatu. Aş strânge toate picturile cu florile pământului, toate ritmurile, toate culorile. Caravaggio spunea că există egalitate între flori şi un personaj. Mă trezesc parcă la viaţă „Florile roşii”, dar şi cele albe ale lui Piliuţă (care se spune că lăsa florile să se usuce şi apoi le picta, dar care apăreau atât de vii în expresia sa plastică), cele geometric dispuse şi scăldate în albastru, roşu sau galben, ca şi în verdele crud al frunzelor, de Ion Sălişteanu, dar şi combinaţiile de roşu, portocaliu, galben din lucrările lui Vasile Grigore sau cele discret figurate în atmosfere tamisate, cu rozuri şi movuri, de Horea Paştina. Aş opta pentru „Naturile statice” şi „Florile” lui Alexandru Ciucurencu, pentru ţărmurile poetice ale lui Ion Pacea, pentru „Casele în crepuscul” cu acoperişuri roşii ale lui Vasile Parizescu, pentru culorile profunde şi lumea suprarealistă a unora dintre lucrările lui Dan Hatmanu. Aş fi bucurosă să am în casă „Vitrina cu pălării din Rue Rivoli”. Mi-aş dori să trăiesc în „Livada de pruni, primăvara” a Rodicăi Anca Marinescu, sau în „Peisajele” de munte, naiv redate, ale lui Ilie Boca, dar şi în albul iernilor lui Ion Grigore sau ale lui Aurel Dan. Încă mă mai fascinează „Nudurile” şi „Sfincşii” din lumea fantastică a lui Sabin Bălaşa, dar şi senzualele trupuri de femei pictate de Augustin Costinescu.
– În expoziţie sunt prezente şi lucrări mai puţin lirice, cum ar fi compoziţiile simbolice ale Angelei Tomaselli sau ale lui Ştefan Pelmuş, cele intelectual geometrizate ale Parascăi Agape, sau epurele realizate de Jeno Mihaly Bartos. Ce ai achiziţiona din această secvenţă a expoziţiei?
– Sunt o mare admiratoare a lumii carnavaleşti a lui Petre Velicu, cu figurile desprinse parcă din pictura medievală, dar şi a compoziţiilor stil Art Nouveau ale Mirelei Trăistaru.
– Cum te racordezi la această lume contemporană, încărcată de trivialitate, prost gust, comportamente patologice, dar şi de poezie şi genialitate. Cum trăieşti aceste nevroze ale tipului nostru?
– În copilărie a fost visul meu să ajung în această cabină a Teatrului Naţional, unde ne aflăm acum. Spre deosebire de alţii, eu cred în steaua mea şi sunt foarte fericită că sunt angajată pe prima scenă a ţării. Am opt spectacole pe rol. Slavă Cerului, eu joc atât în teatru, în televiziune, în filme… Sunt mulţi colegi de-ai mei care sunt mari talente şi care n-au avut acest noroc. Nu sunt o pretenţioasă, aşa cum sunt fetele de vârsta mea, în a avea încălţări, genţi, haine… Iarăşi, pot să spun că am noroc de designeri în jurul meu, care creează special pentru mine modele, aşa cum o fac Liliana Ţuroiu Udrea, Georgeta Chinciu… Şi atunci îmi permit să-mi rup din banii de existenţă pentru a-i ajuta pe alţii.
– Există o punte între scândurile scenei şi podiumul defileurilor de modă, în care eşti mereu prezentă? Eşti femeia modernă, femeia fatală, genul Greta Garbo sau Marlene Dietrich, dar te asemeni şi femeilor decorative şi neliniştitoare din pânzele lui Klimt. Ai apărut în ţinute cu motive japoneze, inspirate din florile câmpului, din grădina cu floarea-soarelui, sau în rochiile ce amintesc de portretele Sonyei Knips, dar şi în splendide rochii de mireasă… De la modă ţi-ai luat zborul spre lumea dansului, unde ai dovedit graţie şi nerv. De care dintre ele eşti mai atrasă?
– Pentru mine, sens, mişcare, spaţiu conduc toate spre natura dansului. Încă de mică am învăţat să joc la horă, în satul meu. În paşi de dans am evoluat în pelicula „Un pas înainte” sau în emisiunea tv, atât de iubită, „Dansez pentru tine”, în care am participat hors-concours, în favoarea unor copii sărmani. Dar aleg teatrul, care le poate îmbina pe toate. În teatru am dansat, am cântat. „Există atâtea gânduri pe care numai corpul le poate gândi”, nota celebrul regizor şi coregraf Mats Ek. Am dansat atât în musicalul „Chicago”, în spectacolul de teatru-dans al lui Hausvater, „Machinal”, amândouă pe scenele Teatrului Naţional, cât şi în „Tinereţe fără bătrâneţe” de la Tulcea, în care reuşita era datorată creaţiei coregrafice, dar şi în „Micul Paris” de la Circ cât şi în „Celălalt” de la Teatrul Metropolis. Dansul face parte din mişcarea scenică şi de multe ori nu mai fac diferenţa între el şi teatru.
– Ai fost strălucitoare în rolul Roxie Hart. Mulţi dintre cei care au văzut producţia americană realizată de Rob Marshall, cu Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones şi Richard Gere, au afirmat că producţia bucureşteană este o adevărată realizare.
– Văzusem musicalul „Chicago” atât în America, cât şi la Londra, dar şi filmul şi am simţit o atracţie deosebită. Am avut marea şansă ca, la casting, să fiu aleasă pentru acest rol. Mi-au fost parteneri minunaţi Ilinca Goia, în rolul Velmei Kelly, Maia Morgenstern în Mama Morton, dar şi Anca Ţurcaşiu, Ştefan Bănică Jr., Andrei Duban. După un an a intrat în rolul avocatului Billy Flynn, soţul meu, Aurelian Temişan, care l-a înlocuit pe Ştefan Bănică Jr. A fost o vară când am repetat intens şi, dacă trecea cineva pe la uşa noastră, putea auzi replici ca: „Să-mi dai înapoi cei cinci mii de dolari ai mei”, crezând că ne ciondănim. În spectacol toată echipa s-a implicat cu mare bucurie.
– În teatru ai trecut de la roluri dramatice, aşa cum au fost Daria, cea măcinată de patimă, avidă de posesie din „Crimă pentru pământ”, sau Doamna Maria, din „Apus de soare”, trăite cu intensitate romantică, la partituri mai apropiate de comedie. Ai interpretat personaje mature, ştiind admirabil să jonglezi cu vârstele.
– Pentru mine totul e important, începând cu detaliile. Noi ne construim personajul exact din acele detalii la care suntem deosebit de sensibili. Tânără fiind, am fost fericită să primesc ropote de aplauze, alături de careul de aşi ai scenei, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Marin Moraru şi Valentin Uritescu, în Ana din „Tache, Ianke şi Cadâr”. Mi-a adus o bucurie unică rolul caligrafiat prin intuiţie şi prin simplitate al Helenei, fragilă, dar şi patetic îndrăgostită, din „Visul unei nopţi de vară”, realizat într-o manieră tulburătoare de Felix Alexa, spectacol în care joc de şapte ani. Am mers către comedie şi datorită faptului că publicul român gustă acum mai mult acest gen. Cred că, în această perioadă de criză, oamenii vor să se destindă, să se relaxeze. Întotdeauna însă, într-o piesă bună de teatru, dramaticul şi comicul se îmbină, chiar dacă în proporţii diferite.
– Te bucuri de succes în „Molto gran’impressione”, şlefuit cu har de Romulus Vulpescu. Fă-ne o invitaţie!
– Este un spectacol special, bazat pe texte de la începutul dramaturgiei româneşti, scrise de Matei Millo, Costache Faca şi Costache Caragiali, în regia lui Dan Tudor, care a reuşit o comedie spumoasă. Eu joc rolul Cocoanei Catinca, în această „perdea”, cum erau numite apariţiile actorilor în piesetele româneşti dintre piesele italienilor, francezilor sau nemţilor care îşi aduceau trupele aici. Facem această „perdea”, vindem bigi-bigi, acadele şi apoi intrăm în spaţiul scenic propriu-zis. Joc şi într-un alt basm, „Sânziana şi Pepelea”, unde sunt Muma-Pădurii, şi mă bucur că cei mici de la Casa de Copii de la Domneşti au venit să mă aplaude. Două alte provocări pentru mine au fost comediile aşa-zis bulevardiere de la Teatrul Metropolis. După ce jucasem înainte în „Pijamalele” de Mawby Green şi Ed Feilbert, o piesă despre eternul război al sexelor, am trecut de la comedia franţuzească, care este mai superficială şi dă imediat cheia spectatorului, la cea englezească, cu rolul Ruth, din „Fantoma, dragostea mea”, de Noel Coward, în care umorul este mai fin, mai subtil. Ador personajul din „Mincinoasa” de Jean Jacques Bricaire, o persoană din înalta societate, o super-creatore de modă, care crede că totul i se cuvine, spre deosebire de mine care, în viaţa de zi cu zi, nu sunt o credulă.
– Fiecare actor îşi iubeşte toate rolurile. De care te-ai simţit cel mai aproape?
– Cu siguranţă, mă voi îndrăgosti de următorul meu rol.
– Dar filmul, unde l-ai situa între preocupările tale profesionale?
– Aşa cum vă spuneam, sunt dependentă de teatru. Îmi place foarte tare filmul, dar n-am avut până acum şansa unui rol aşa cum mi-aş fi dorit. Mă pot lăuda cu trei producţii mari: „Omul zilei” de Dan Piţa, „Vlad”, un film plin de aventură şi mister, semnat de Michael D. Sellers, în care am fost Linsey şi am evoluat alături de Billy Zane, Brad Dourif şi Francesco Queen. În „Ticăloşii”, regizat de Şerban Marinescu, după romanul „Ciocoii noi cu bodyguard” de Dinu Săraru, eram Balerina şi am apărut alături de o pleiadă de mari artişti: Horaţiu Mălăele, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Mitică Popescu, Mircea Albulescu, Răzvan Vasilescu. Am făcut două filme pentru PRO TV, „Un pas înainte” şi „Vine poliţia”, dar… tot teatrul mi se pare mai aproape sufletului. Şi ştiţi de ce? Pentru că deşi camera de luat vederi pătrunde până în ochi, vede lacrima care atunci se naşte sau grimasele pe care la teatru nu le vezi, teatrul mi se pare mult mai viu. Te descotoroseşti puţin de tine, îţi laşi viaţa ta în culise şi intri în scenă ca personaj. Pentru mine, teatrul este un proces ritualic, este terapie. În film poţi relua o secvenţă, pe scenă nu poţi să spui: „Clipă, rămâi, ca să mai filmez o dată!”.
– Nu de mult ai început campania „Sterilizaţi. Stop abandonului”, în care te solidarizezi cu animalele străzii. De ce se înţelege atât de greu în societatea noastră cât de puţin îţi cere un câine şi câtă dragoste îţi oferă?
– M-am implicat în lupta pentru salvarea animăluţelor de când am început să le sterilizez pe cele din jurul blocului, ştiind că aceasta este singura modalitate de a stopa înmulţirea câinilor fără stăpân. Dar, pe lângă sterilizare, este nevoie de un recensământ, de conştientizarea oamenilor în privinţa abandonării puilor în stradă… Din nefericire, autorităţile se învârt într-un cerc vicios. Sunt oameni cu idei foarte bune, care pot face toate aceste lucruri cu banii alocaţi de primărie. Dar, la sectorul 6, de exemplu, deşi primarul a spus că are o mică sumă de bani pentru materialele necesare sterilizării, iar medicii veterinari au pus la dispoziţie, în mod gratuit, fiecare ce a putut, la Consiliul General, un consilier „iubitor de animale” a anunţat că operaţia va fi făcută numai de cabinetul primăriei şi că vor fi sterilizaţi numai trei câini pe zi. Ideea era o inepţie, pentru că în acest ritm nu se poate opri înmulţirea câinilor fără stăpân. Iniţiativa noastră n-a fost aprobată de Consiliul General. Eu mă întreb dacă, în acest an, banii alocaţi pentru o mie de câini nu se vor duce în altă parte şi dacă în spatele politicii falimentare faţă de animalele străzii nu se ascund interese veroase. De ce legea privind protecţia animalelor nu trece de Camera Deputaţilor? Şi iată cum situaţia dramatică a câinilor se perpetuează pentru că nimeni nu se ocupă de ei serios. În acelaşi fel s-a irosit ideea unei clinici mobile de sterilizare, pe care Colegiul Medicilor n-a aprobat-o. Nu ştiu de ce… O altă idee respinsă a fost cea a ridicării, în spaţiul de lângă blocuri, a unor garduri din plasă, cu nişte mici padock-uri, în care să fie închişi câinii sterilizaţi, pe care locatarii îi hrănesc oricum. S-a răspuns că amplasarea cuştilor pe spaţiul public este ilegală. Evident, nu este ilegală amplasarea, în acelaşi spaţiu public, a restaurantelor sau a unor construcţii impozante! În Bucureşti sunt peste 30.000 de câini vagabonzi, care ar putea fi luaţi în îngrijire de 30.000 de oameni, dintre cei două milioane de locuitori ai oraşului. Un câine poate fi o bonă excelentă. Cred că am reuşit, şi mă bucur pentru aceasta, să conving mulţi copii din cartierul meu, care erau mai năzdrăvani şi mai răi cu animalele, să le iubească. I-am făcut asistenţii mei pe toţi cei care erau mai agresivi cu câinii şi acum toţi îngrijesc animalele. În casă, deşi locuiesc la bloc, am o adevărată menajerie: trei căţei, Agata, Krupi şi Pandelică, şi pe motanul Troţki.
– Ai pornit şi un turneu de seminarii pe tema drepturilor animalelor fără stăpân, spunând că vei ajunge, pentru protecţia lor, până la forurile superioare ale Uniunii Europene. Cum ai făcut să trezeşti spiritul civic? Unde ţi-ai găsit aliaţi în această luptă?
– Vineri, 26 martie, voi fi la Liceul „Dinu Lipatti”. Am fost invitată de profesoara Anca Herţea să realizăm lunar un seminar pe tema animalelor fără stăpân. Elevii s-au implicat, au organizat un moment de poezie şi muzică, au început să panoteze o expoziţie, intitulată „Fără stăpân, în jungla oraşului”, care va fi premiată la seminarul următor. Intenţionăm, dacă vom găsi doritori, să extindem acest seminar şi în alte licee din Bucureşti, evident cu sprijinul unor sponsori şi al unor oameni iubitori de animale. Pe lângă Anca Herţea şi directoarea Ana Ioan vor veni alături de copii soprana Daniela Vlădescu, care va şi cânta, Aurelian Temişan, soţul meu, care mă susţine în aceste activităţi (am norocul să vorbim aceeaşi limbă), Cristina Ţopescu, o prietenă devotată a animalelor, dar şi actriţa Carmen Tănase. S-au implicat în această acţiune numeroşi alţi actori ai Teatrului Naţional şi ai Teatrului Metropolis. Vor fi alături de noi, în viitor, Mircea Albulescu, Florin Piersic, Emilia Popescu ş.a. Încercăm să-i învăţăm pe copii că adopţia este un fapt important şi să-i facem să descopere iubirea necondiţionată a câinilor şi să înţeleagă că un comportament lipsit de milă faţă de un animal nu poate fi acceptat de o societate civilizată. După mai mulţi ani de activitate în ONG-uri, m-am convins că autorităţile nu vor, de fapt, să rezolve problema, pentru că întotdeauna vor fi nişte bani alocaţi pentru câini care se scurg în alte buzunare decât cele destinate animalelor.
– În copilărie nu ai avut o viaţă prea uşoară. Şi, cu toate acestea, nu te-ai plâns şi puţinul timp pe care îl ai îl dedici copiilor abandonaţi de soartă.
– Plouă a tristeţe când mă uit la oameni care nu întind o mână de ajutor semenilor lor. La Casa de Copii din Domneşti aveam două căţeluşe, dintre care una era traumatizată foarte rău, probabil de către o femeie îmbrăcată într-un palton mai lung, care i-a dat cu geanta în cap. Orice femeie îmbrăcată astfel care trecea pe lângă ea era muşcată pe furiş. Încercând s-o plasez, am aflat că o puteam duce la Casa de copii, unde mai erau, de altfel, câţiva câini, ţinuţi în mici padock-uri făcute special pentru ei. Administratorii casei, nişte oameni nevoiaşi, dar cu suflet mare, mi-au explicat că rămâne mâncare, pe care este păcat s-o arunce, iar copiii sunt în felul acesta responsabilizaţi. M-am „lipit” de aceştia şi încerc să merg cât pot de des ca să-i ajut pe copii la teme, pentru că aceasta este marea lor problemă. Sunt copii fără familii, care au multe valenţe, dar au nevoie să fie supravegheaţi şi ajutaţi să înveţe. Fac un apel către profesorii care şi-ar putea rupe două-trei ore pe săptămână pentru a-i ajuta benevol.
– Ai avut eşecuri?
– E posibil ca în unele roluri să nu fi dat tot ce aş fi dorit, dar pentru mine, eşecul a fost un pas înainte.
– La ce visezi?
– Să pot schimba ceva din societatea noastră. Ca noi, actorii, să nu ne mai zbatem atât de mult pentru fiecare bucăţică de pâine pe care o băgăm în gură. Mă dezamăgeşte faptul că televiziunile, ca şi presa sunt pline de „vedete” care-şi etalează genţile, garderoba şi bijuteriile. Sunt mereu intervievată despre viaţa mea personală, despre vacanţe… lucruri uşoare şi superficiale. Şi atunci, săracii artişti de ce să nu spună: „Vrei superficialitate, îţi dau superficialitate! Vrei ambalaj, îţi dau ambalaj!”. Mi se pare că nu fac parte din această lume. Eu nu pot să apar într-o emisiune să râd şi să spun ce mi-am mai cumpărat. Întâi trebuie să repet, să mă pregătesc, să intru în universul personajului. Visez la o societate mai bună şi mai dreaptă… Îmi aduc aminte de o replică: „Nici un lucru, oricât de oribil ar fi, nu se întâmplă pe această planetă fără acordul autorităţilor”. De aceea m-am dedicat cu dragoste voluntariatului. E adevărat, sunt o picătură într-un ocean. Dar dacă ar fi multe picături…
