Nu stau prea mult pe gînduri și plec. Mă mișc destul de repede. Iau deciziile de pornire după un singur gînd. Pentru mine, mersul înseamnă un fel de anestezie a tuturor îndoielilor și tristeților. Mersul înseamnă o țintă și un pui de plan. Cîndva, am și așezat pe coperta unei cărți, „Ave viator et vale” (Drum bun, călătorule, te salut!), o inscripție frecventă pe pietrele funerare din vremea romanilor.
Un biet scop și un pui de plan ajung pentru un drum bun și lung.
Așteptatul în coloană mă chinuie ca pe un biet om fugărit de soartă. Și mă enervează chiar și faptul că stau minute întregi, nas în nas și ochi în ochi cu cîte unul care nu se revoltă împotriva condiției sale. Trăiește în ea, aleargă prostește, fără să vadă departele în care nu-l așteaptă nici o șansă. Cel din stînga mea vorbește ca apucatul la telefon, se ceartă cu cine știe cine, cel din stînga zapează, uită de el postînd pe Facebook sau holbîndu-se la șoferița din mașina vecină. La următorul hîc al coloanei, nimeresc geam în geam cu o paparudă. Se rujează confortabil în oglinda iluminată a mașinii sale cîștigată cine știe cum. Nu suport așadar statul în coloană, tîrîtul ca de șarpe sătul pe asfaltul lustruit. Să nu mai vorbesc de cel spart, de rosturile din metal care trimit un pocnet în arcurile mașinii și care, uneori, mi se duc pînă în creier. Mă uit în ochii vecinilor mei din trafic, în ochii lor obosiți, deștepți, tîmpi, goi, care cum, și încerc să le citesc viața. Probabil că și ei fac același lucru cînd mă văd și nu-i exclus să-și zică în sinea lor: „La ce mai tot aleargă ăsta?“
Statul pe scaun mă împinge într-o meditație neagră. Îmi aduc aminte cîți ani am și cum trece timpul. Programele tv mă scot și ele din sărite. Au devenit stupide. Poate eu nu mai suport banalitățile zilnice și subiectele supte din deget, care nu încearcă niciodată să ajungă la rădăcina lucrurilor. Așa că plec. Trebuie să mai ajung undeva. Încă mă mai așteaptă cineva. Încă am nevoie de cineva. De rezolvat ceva sau de văzut un loc nou. Ca să scap de coloanele de mașini, mă strecor pe străzile laterale. Cîndva, știam Bucureștii cu ochii închiși. În tinerețe, doi milițieni mi-au furat o Dacie și au tăiat-o bucăți în vreme ce eu am căutat-o prin mai toate parcările Capitalei. Am ajuns și la periferie, cu bicicleta, cu tramvaiul și cu amîndouă. Mergeam cu bicicleta pînă nu mă mai țineau picioarele și mă întorceam cu tramvaiul și cu o bicicletă la fel de obosită ca și mine. Atunci, am descoperit cartierele mărginașe. Le-am străbătut, am poposit pe la porți și am înțeles ce uriașă adunătură de lume fără nicio o legătură sunt Bucureștii. O mahala de milioane de oameni, cu un oarecare contur arhitectural și istoric pe o zonă de cîțiva kilomteri pătrați care se numește „Centru”. Apoi, urmează cartierele mai vechi, și ele născute tot din mahalalele Bucureștilor (excepțională cartea lui Adrian Majuru despre mahalalele topite în istoria Bucureștilor) și dincolo de ele, periferia. Dincolo de periferie era un fel de periferie a periferiei, o lume venită din restul României, așezată peste noapte, fără acte, cu niște case fără autorizație, cu pereții abia sprijiniți de pari, de chirpici și de scînduri.
Ca să evit cozile la semafor și coloanele, o vreme am mers pe Google Maps. Mai nou, îmi place să merg cu Waze-ul. El „gîndește” drumul și pentru mine. Ies mai repede din clocotul orașului și mai ales din revărsările lui nervoase de la sfîrșitul zilei. Ei bine, programul ăsta mă plimbă prin toate fundăturile. Fără să vrea, mă ajută să redescopăr mahalalele Bucureștilor. Adică orașul de azi. Este nesfîrșit, cumplit, dezvoltat aiurea, fără cap și fără coadă, neodihnit și fără somn, lăbărțat pînă la zeci de kilometri de Centru. Satele cuminți de altădată nu mai există. Sunt pîlcuri de blocuri, plantate aiurea, omorînd pămîntul bun pentru recolte, străzi înguste cu case noi, unele terminate, altele abandonate, depozite de te miri ce, răsărite în sărăcia satelor mici de Bărăgan. Ele au devenit cartierele de dincolo de periferia periferiei.
Ca să ies la Autostrada de Constanța, mă trezesc dus pe străduțe laterale prin sate despre care jumătate din locuitorii Capitalei nu știu nimic și n-au fost niciodată prin ele. Nici măcar de numele lor n-au auzit, necum să le vadă sau să știe ceva despre viața și despre nevoile lor. Și dacă bucureștenii nu știu mare lucru, ce să mai zic despre politicieni. Ei habar n-au ce se întîmplă cu oamenii de pe strada lor și nici cu cei de prin instituțiile din care fac parte și în care își duc zilele, necum dincolo de Centură. Care Centură este și ea o teroare, o nenorocire, o facilitate urbană neterminată, o nevoie ignorată, o afacere nesfîrșită, o formă a neputinței românești de a edifica în acești ani. Se chinuie la ea de decenii și tot nu o pot trece de jumătate. Ca să mai stoarcă bani, au mai proiectat una, așa zis Inelul Mare, au licitat segmente din el, au dat banii unor clienți și „Salutare, taică!”. Să vă ia dracu’ în spatele camioanelor care vin de pe centura de Nord care îi scoate spre Est, la autostrada de Constanța sau îi duce spre Moldova. Să crăpați la coadă să înjurați sau să vă deșteptați. Altceva, ce puteți face? Vorbiți cu orele la telefon. Cu nevasta, cu copiii, cu prietenii, cu foștii colegi pînă cînd nu mai aveți pe cine suna și treceți la postări pe Facebook și la jocuri pe telefon.
Poate aveți norocul să vă grăbiți măcar o dată și Waze-ul să vă scoată prin străduțele din periferie, prin satele înghițite de metropolă sau prin cartierele aberante răsărite peste noapte pe cine știe unde prin cîmp. Abia atunci veți înțelege cît de haotic trăim, cît de aiurea și de fără cap se dezvoltă orașul, scăpat din perimetrul oricărei reguli de urbanism. Ați fost prin Gherghița? Este o comună frumoasă. Dar prin Malamuc? Este un sat din comună. N-ați auzit de el. Dar de Pasărea? Nu Pasărea Frumușani, Pasărea din coasta Bucureștilor? Dar de Găneasa și de Piteasca? Dar de Tânganu și de Vadu Anei? Știați că dincolo de lacul Cernica se află o universitate adventistă numită Adventus. S-ar putea să dea și diplome de doctor. Mai încolo se află „intercer matrimoniale adventiste”. Acolo nu este nici mahala, nici periferie, nici București în adevăratul sens al cuvîntului. Este ceva nou, care ne scapă. Dincoace de Lacul Cernica sunt Glina, Cățelu și Manolache. În afară de groapa de gunoi, mai știți ceva? Sunt sate și oameni, împănate cu cartiere noi, găselnițe imobiliare făcut pe fugă. Erau sate. Cîndva, aveau o identitate. Acum, sunt dormitoare rurale și circumscripții electorale. Cu greu aflați unde este primăria. O clădire mai mică pierdută între celelalte. Polițiști nu vezi. Ai noroc dacă dai de un panou care indică Poliția sau strada pe care găsești o clădire cu o asemenea tăblie.
Un furnicar uman se mișcă în toate părțile. Repară, construiește,
Un București flămînd înghite pămîntul agricol din preajma lui. Oameni atrași de magia metropolei se mută în faguri de beton de unde nu mai scapă. Devin prizonierii Metropolei, servanții ei, cotizînd din plin la lunga listă de destine anonime, marcate de vise ratate și de eșecuri obișnuite.
Când am fost, acum vreo zece ani, pe centura Bucureștiului ca să ies pe A3, pe lângă faptul că mi s-a dus capul de bară la direcție, am avut clar senzația că intru în zona crepusculară.Mă feream de peticele pietruite sau de beton, să nu-mi stric mai rău droașca. S-a repezit de nicăieri, sub mine, o linie ferata de tren uzinal, ascunsă deștept sub o grămăjoara de pământ.Nu mai spun că am făcut”pe centură” mai mult decât până la Constanța.Cât despre”poezia străzii” cu telefoane manglite pe care mi le lipeau de parbriz și pirande gata să sară pe mine cu o păpușă fofolită-n brațe, la primul semn de frână, n-am gustat-o deloc. Metropolă? Poate, pe stil Bombay.Suburbie? Să fim serioși. Mahala? Mai degrabă favelas.Oraș al nimănui? Cu siguranță.
Mahalale cele vechi … din centrul orasului Bucuresti de astazi … (II)
Mahalaua Cărămidarilor. Mahalaua este pomenită din jurul anului 1793, când bucureştenii îşi procurau cărămidă pentru construcţia caselor, , având o grădină care îi impresiona pe locuitorii oraşului.
Mahalaua Colţei. Poartă acest nume din secolul al XVII-lea, din vremea lui Duca-Vodă (1674-1679). Aici se găsea Uliţa Mare, unul dintre cele mai fierbinţi puncte comerciale ale oraşului, tot de aici pornind drumul cel vechi care ducea spre Târgovişte.
Mahalaua Dudescului. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Brâncoveanu a dat din locul domnesc pe care îl avea şi mai mulţi boieri şi-au ridicat case acolo.
Mahalaua Bălăcenului, cea mai veche din Bucureşti În secolul al XVII-lea, zona purta numele de Mahalaua Bisericii de Jurământ, iar în secolul al XVIII-lea, Mahalaua Sfântului Dumitru. Din poeziile vremii, reiese că cel care a „descălicat“ în Bucureşti se sfătuia cu un anume Bălăcen privind problemele zonei, discuntând şi despre biserica Bălaci despre care se spune că era construită cu o sută de ani înainte ca Bucureştiul să ia fiinţă. Constantin Bălăceanu este primul din neamul lui şi a fost căpitan al oştilor lui Mircea-Vodă în anul 1387. Numele mahalalei dispare uşor, sub puterea lui Brâncoveanu, duşmanul familiei Bălăceanu, iar casele deţinute de Bălăceni sunt dărâmate.
Mahalale cele vechi … din centrul orasului Bucuresti de astazi … (I)
Mahalaua Aga Niţă. În urmă cu aproximativ 400 de ani, bărbatul a zidit biserica Sfânta Vineri care, cel mai probabil, după anul 1749 a redenumit zona mahalalei existente. Prin mahalaua Aga Niţă trecea în secolul al XVI-lea unul dintre cele mai importante drumuri care ducea către Serbia. Pe lângă importantul drum care străbătea mahalaua, acolo se afla şi un centru comercial, de unde oamenii îşi puteau cumpără produse alimentare. Mai exact, care pline cu peşte poposeau în fiecare zi în mijlocul mahalalei, venite din apropierea Bucureştiului.
Mahalaua Antim. Deţinută în mare parte de Mitropolie şi de Mănăstirea Mihai-Vodă Înainte ca biserica Tuturor Sfinţilor să fie zidită de către Mitropolitul Antim, din secolul al XVII-lea, mahalaua purta numele de Popei lui Ivaşcu, întinzându-se, la sud, până spre Podul Calicilor.
Mahalaua Arhimandritului. În jurul anul 1615, mahalaua purta numele de Mănăstirea Târnovului. I se mai spunea şi Mahalaua Sfinţilor Apostoli, făcând referire la hramul bisericii care se găsea aici. Această zonă era una dintre mahalale care, împreună cu Izvor, se inunda ori de câte ori nivelul Dâmboviţei creştea, iar apa cuprindea malul drept al mahalalei.
Mahalaua Batişte. Numele mahalalei vine de la cea mai importantă biserică din zonă, care a fost numită după un boier celebru al vremurilor, Constantin Baptista.
Mahalaua Botenului. Încă din timpul lui Matei Basarab, în documentele existente în arhive, era consemnată Mahalaua Botenului, numită după familia ce acelaşi nume, unde în anul 1687 exista livada Văcăreştilor.
Mahalaua Brezoianu. Până în anul 1701, Mahalaua Brezoianu se numea, de fapt, mahalaua lui Popa Stoica, după biserica la care slujea preotul numit aşa. Întâmplarea a făcut ca Pătraşcu Brezoianu să primească „loc de casă“ în apropierea Teatrului Naţional.
Până în anii 1700, Bucurestiul era condusă de un județ și de doisprezece pârgari aleși de locuitori. Constantin Brâncoveanu desființează semiautonomia urmând ca problemele orașului să fie rezolvate de doi dregători domnești: marele agă, numit pentru aprovizionarea centrul orașului și marele spătar pentru asigurarea ordinii în mahalale.
Domnitorul Alexandru Ipsilanti creează în 1775 Epitropia obștirilor care se ocupă cu probleme edilitare, de școli, de securitatea orășenilor, prevenirea incendiilor etc. Ordinea urma să fie asigurată de doi demnitari: vel aga supraveghea centrul orașului iar vel-spătar, mahalalele. Prima împărțire administrativă cunoscută a orașului datează din 1789 când Bucureștiul era împărțit în cinci plăși: Plasa Târgului, a Gorganului, a Broștenilor, a Târgului de Afară si a Podului Mogoșoaiei. În 1828 celor 5 plăși le sunt asociate 5 culori, numite de bătrâni și „văpsele” sau „boiele”: Plasa Târgului sau culoarea de Roșu, a Mogoșoaiei Galben, a Gorganului Verde, a Broștenilor Albastru și a Târgului de Afară Negru. In 1926, „Legea pentru organizarea administrației comunale a orașului București” împarte Capitala în două zone: zona centrală și zona periferică. Zona centrală se împarte în patru sectoare, care vor păstra în denumirea lor numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde, și 13 comune suburbane (foste așezări rurale), respectiv Băneasa, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești-Cioplea, Popești-Leordeni, Șerban- Vodă, Militari, Roșu, Regele Mihai, Grivița și Lupeasca. Zona periferică includea restul teritoriului inclusiv comunele care devin suburbane orașului. Astazi Municipiul București este împărțit în șase sectoare.
Ticăăă!!!, puschea pe limba ta!
Domnule dragă Radu Humor! Să vă ferească Bunul Dumnezeu de Medici „nescoliti” la Bioterra sau Spiru! E valabilă și pentru Procurori Judecători, Funcționari publici! Dle HUMOR? Vreți ca copilul Dvs sa aibă Profesori de Cambridge sau idioți cu Vasile Goldiș ca diplomă? Vreți ca să mâncați pulpă de căprioară sau rahat turcesc? Mă învinovățiți că eu clamez examen pe funcții publice? Vreți să mergeți pe Autostrada Soarelui cu 280 km/h și fără ITP? Fără frâne și fără direcție? Vă place că Ioana Timofte cu Veceu Public de facultate e șefa la CNCIR? Vreți să cadă liftul cu Dvs? Vreți să cadă telefericul cu Dvs? Vreți să muriți cu zile dvs, copii dvs? Vreți dle Humor ca să vă ajungă Tibia piciorului in beregată? Pun pariu că nu știți ce reprezintă cuvântul CNCIR! Sunteți zero tăiat în opt dle Humor la tehnica! Ați trecut prin viață ca rată prin apă! Mă mâhniți! Ioana Timofte și cu curu’râde de Dvs, și cu curu’râde! 11 000 de Euro lunar net e CEVA pe praful asta! Mă mâhniți profund! Securiștii râde și dvs sunteți Barmanul, Ospătarul lor? Naivă ființă sunteți
Despre evolutia orașului București …
In 1595/10.000 de locuitori, în 1877/178.000, in 1948/1.000.000, in 2011/1.832.000.
Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni. La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care fac parte din Zona Metropolitană, cuprinde actualmente aproximativ 2,2 milioane de locuitori.
Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă”.
Despre vechimea zonei si orașului București …
Din perioada paleolitică și cea neolitică, zona dintre râurile Dâmbovița și Colentina a fost intens locuită. Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele etc. Până în 1800 BC. apar anumite dovezi ale unor comunități în zonele Dudești, Lacul Tei și Bucureștii Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din Epoca Bronzului și până în anul 100 BC, în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, Dealul Mihai Vodă, Popești-Leordeni și Popești-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuințe de după retragerea aureliană din 273 d.Hr. sunt atestate în secolele III–XIII, până în Evul Mediu.
București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân (1386-1418) la sfârșitul secolului al XIV. Însuși Mircea cel Bătrân a deschis un nou drum comercial polono-lituano-muntean în 1403, odată cu privilegiul de comerț liber acordat negustorilor din Liov, toată Polonia și Lituania, care veneau cu mărfurile în Țara Românească sau treceau prin Balcani prin „Vadul Dunării” de la Giurgiu, unde domnul înălțase între 1403 și 1406 cetatea insulară Giurgiu. Așezarea este atestată documentar la 21 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Țepeș, domn al Țării Românesti. Cetatea Dâmboviței, cum mai apare în primii ani orașul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgșor la Giurgiu. În scurt timp, Bucureștiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reședință domnească. În anii 1558–1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaș de cult din oraș .
ba da hungurii aia ce mai asteapta de nu occupa fictiunea „ROMAniea”, ca ca boszggoru sa fie mai prost dacat tatarii „ciutacii” numi vine sa cred.
e civilizatie differenta, ntre boszzgori, comparati cu tatarii de teleorman. Loativa satrele so carativa diunde turcii vau adus, tatarilor de teleorma, excremente subhumane, acum cat vi se mai da voie.
bah ´tatarilor blestemati, voi tre sva skimbati numele, can ajungeti pa felie, asa cum i lau skimabt lui Ceausescu, dim Ceaus in Ceausescu.
dexemplu la alde tatarii ciutacii, din Ciuca in Ciucaescu, Citu in Cituescu, Ciolacu in Ciolaescu, Ciutacu in Ciutacescu etc etc si etc. Ardevar focu de scursuri subhumane.
ajungerar mai rapdi razboiu paste voi, sa van toarca cu lopata, bha strambilor. Ca mult prapad faceti, pa langa cel total pa care lati facut.
Vise taica, vise.
Semnificația numelui Xartom (maxtor) reprezintă inovație, independență, determinare, curaj, sinceritate și activitate.
Cine este Tică?
Un refuzat la extern, ultimul deștept di spațiul carpato danubian, rămas a ne trezi, deștepta. Punct.
Biologii egipteni nu au terminat „Bioterra”, nici nu au dat examene pe post. Doru Popescu, la ce distanță simt rechinii sângele în apa marii? Era un rechin misogin, sau afemeiat? Uite, cred că putea cădea victimă și un bărbat proaspăt tăiat când se barbiereste.
Totuși, două femei, probabil aflate „în acea perioadă dificilă”, au ales să sfideze instinctele primare ale rechinilor.
Ce crezi, Doru Popescu, credibilă ipoteza?
Tică, ieși domnule cu o comunicare științifică. Și semnează cu sânge, „Tică din Calarasi” și du-te la Hurghada.
Mie imi place mai mult Bucurestiul ala vechi, comunist, cu strazi neasfaltate, fara canalizare si apa curenta.
Vis-a-vis de casa mea era teren viran populat cu iepuri de camp, acum sunt blocuri de 7 nivele, unde, de la balcoane, vecinii ma pot urmari cand ma las la bustul gol sa trebalui prin curte. Inainte, gradina mea era plina de fluturi, albine, bondari, acum rar mai vezi cate o gargarita. Iar randunelele au disparut cu totul. Pe vremuri, nu era curte care sa aiba gradina, acum rar mai gasesti pe cineva sa mai cultive niscaiva rosii sau castraveti, iar pamantul, care ar trebui lasat sa respire, este acoperit de pavele, asfalt sau beton. Daca in trecut stateam la periferie, astazi periferia e la zeci de km de mine. Dar cel mai mult ma deranjeaza ca, in tot amalgamul asta urbanistic, nu s-a construit nicio biserica ortodoxa, ci doar cateva „case de rugaciune” adventiste.
in Bucuresti e simplu:
din 1’8 milioane
600’000 au plecat
600’000 au venit.
-intelegem ca robotii troli sint pe faza scurta cu „ardealul”,”dincolo de munti”,
din socoteala cu 1-din-3 plecat/venit nu scapa nici Justitia
nici „cartierul justitiei”
mu-ha-ha!
(cine e mah tica?)
-20 lei litru!
Sunt unicul care doreste cu indreptatire si in cunostinta de cauza binele Tarii, pe cand voi umblati cu paliative, vreti doar cosmetizari, nu schimbari radicale! De peste opt ani descriu eveniment cu eveniment/diversiune a Securitatii si nu cedati, Humor s-a infiltrat intre mitingistii din 1990 de la Universitate ca sa-i depisteze pe anticomunistii care-i periclitau IDILA SANGEROASA lui Ilici-Genocid!!! cine a luat PUTEREA ?, COMINTERNISTII! Deci, am dreptate cand spun ca tot PCR/Securitatea conduce Romania si totul e o parodie, democratia, capitalismul, dar o parodie costisitoare in vieti omenesti si suferinte neinchipuite. Marxistii nazificati ne ingradesc libertatile si ne asasineaza. „rene/core”, fatuca dogmatizata, ai impresia ca-mi pot permite sa ma las atacat, jignit de voi, complicii genocidarilor arxisti/bolsevici/nazisti/legionari ce singuri v-ati impartit in categorii, ba chiar in „subcategorii”(am evitat sa spun
categorii inferioare cum meritati!) gen cei patru muschetari demobilizati ai Securitatii! Cine ataca persoane cu marsavie
daca nu voi? Cine m-a fortat de ani de zile sa raspund cu aceeasi moneda? Cine a demontat toate diversiunile criminale ale
Securitatii devenindu-va dusman de moarte?
Este ușor să dai in Sclavetii Pesedeului, e foarte ușor! Unde îți rotești privirea dai de hoții și de furaciuni! Naș de cununie! Credeți că gruparea mafiota Humor, Core Rene și restul știu că banii se câștigă cu Sudoarea Frunții? Ei aș, ei aș..Furajati de la Buget și râset într-una! Vorbim vorbe!
In campaniile electorale sa se ceara clar politicienilor DESFIINTAREA SECURITATII si crearea de servicii civile, arhivele ascunse ale Securitatii si CC al PCR puse la dispozitia publica, retragerea ILEGALILOR si acoperitilor
din strainatate, ca si devoalarea acelora din tara, procurorii scosi din magistratura, dezideologizarea INM, desfiintarea
„universitatilor Securitatii, degradarea miilor, de fapt zecilor de mii de generali fanatizati ideologic, pensii minime pe economie, „nationalizarea” proprietatilor acumulate prin RAPT al avutiilor nationale, noua Constitutie si presedinte doar
cu prerogative de reprezentare…
Nas de cununie, de ce nu iei o cameră, de ce în bălării?
De fapt, dai de înțeles că acolo se opresc pretențiile tale, în bălării curve care te plătesc dacă le spui ca te cheamă Tică din Orașul repetentilor, cuibușor de desfrâu intelectual al amorezilor pe persoană fizică. Nas de cununie, te violezi des? Doar în bălării? Ești exhibiționism, nas de cununie, cel ce nu se ascunde, dar se prezintă a fi o jigodie boschetara din panoplia lui Tică