Femeile din Secolul 21: Aglaia Protopopescu

Aglaia Protopopescu iese în stradă. Vede niște polițiști care amendează o vecină pentru că nu poartă mască. Izbucnește în plâns. Tace. Îi este rușine că tace. Ministrul Sănătății s-a distrat la Iași, în public, în timp ce oamenii sunt amendați pe ruptele.

Aglaia Protopopescu își amintește încă de cozile pe care le făcea de cu noapte la pâine, la lapte, la ouă, pe vremea lui Ceaușescu. Își dă seama că România este pusă la pământ. Își dă seama că o urgie aprigă s-a abătut peste țară. Plânge pentru că nu poate să-i la rost pe jandarmi. Ar amenda-o în doi timpi și trei mișcări. Aglaia Protopopescu se uită acum la televizor.

Îl vede pe Orban. Orban spune nu știu ce, Aglaia Protopopescu începe să plângă din nou. O amenințare uriașă îi pândește pe români. Și nimeni nu vine să-i salveze. Bate cineva la ușă. E vecinul de la trei. A murit și vecina de la 7, zice vecinul de la trei. A murit în triajul de covid, de frig a murit, au ținut-o acolo în frig vreo câteva ceasuri bune, uite-așa a murit, de frig, știi că era friguroasă, mereu zicea că-i friguroasă, eu i-am zis, ia-ți pe tine ceva mai gros, n-a ținut seamă, a murit așa cu dinții clănțănind de frig.

Aglaia Protopopescu izbucnește din nou în plâns. În ce lume am ajuns să trăim?! Pe deasupra străzii trece un OZN. Lasă-i, ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Poate că ar trebui să fac ceva, spune Aglaia Protopopescu cu voce tare. Ce pot să fac? Trebuie să fac ceva. Nu mai suport. Totul e o minciună. I-au trimis la muncă în Germania în plină stare de urgență în timp ce noi eram zăvorâți în case. Am văzut. A văzut toată lumea.

Niște ipocriți. Toți niște ipocriți. Oamenii au nevoie de dragoste, de credință nu de hăituială. Suntem hăituiți, zice cu voce tare Aglaia Protopopescu. Își pune de cafea. Ibricul e trecut prin multe. Mâncat de vreme, mânerul e ars, cafeaua bolborosește. A murit și un vecin de peste drum. A murit de spaimă. Era fricos, vecinul. A crezut că are covid. N-avea. A murit de spaimă. Aglaia Protopopescu plânge mocnit acum.

Trebuie să facă ceva. Dar ce? Cu cine să vorbească? Ar vrea să vorbească ea cu cineva, să se răcorească. Un înger zboară prin dreptul ferestrei. Îngerul se ducă încolo, departe, după un nor. Aglaia Protopopescu simte dintr-odată o dorință nebună să iasă la fereastră și să strige din toate puterile. Ar putea să strige, mincinoșilor!

Ar putea să strige, ticăloșilor! Da, ar trebui să iasă la fereastră și să strige cât poate ea de tare. Ar putea să strige, n-o să ne omorâți pe toți! Ar putea să strige de toate felurile. De ce nu? De ce să tacă?! Să le strige că ei nu-i este frică! Ar putea să strige că totul e o mascaradă! De ce nu. Aglaia Protopopescu își bea încet cafeaua. Își șterge lacrimile. Își netezește o cută de la rochia ei înflorată. Se ridică în picioare. Se îndreaptă încet către fererastră.