Fereastra

Nu știm exact cum s-a întâmplat. Pur și simplu a dat cineva peste ea, unul dintre noi. Căuta nu știu ce, pe nu știu unde. Lipea afișe electorale pe niște garduri, la marginea orașului când a văzut-o. Nimic neobișnuit să vezi o fereastră deschisă. Dar cu o zi înainte nu era acolo, asta în mod sigur. Aș fi văzut-o și eu. Sau oricare altul dintre noi.

Da, da, nu greșesc, aș fi văzut fereastra, mi-ar fi sărit în ochi. Am lipit și eu afișe acolo, la marginea orașului. Ce credeți? La marginea orașului nu sunt oameni? Ba sunt. Și au și ei dreptul să fie informați din punct de vedere politic? Sigur că au dreptul. Așa că le lipim afișul electoral sub nas. Ia vezi, musiu, păzea, nu lipi afișul tău electoral cu săgeată galbenă peste afișul meu electoral cu cei trei trandafiri că te pocnesc de nu te vezi.

Mă rog, moftangiul sare la bătaie, l-au plătit bine liberalii de se dă așa de bătăios, hai la o bere nenicule. Pe terasă, la bodegă, bodegarul se ține bine, dă cep după cep la butoaiele cu bere, berea curge-n valuri, să trăiască toți candidații la locale, la parlamentare, la prezidențiale. Păi ce, candidatul nu e și el om? Este! Așa că, mai adu un rând băiete! Ne cherchelim binișor și, așa chercheliți, ne împleticim pe sub fereastră.

Și ce-ai văzut tu prin fereastră, întreabă nervos un lipitor de afișe, cam cu un oarecare chef de harță. Am văzut viitorul, cum mă vezi și cum te văd, zice lipitorul de afișe care e plătit de USR să ne rupă nouă afișele, mama lui de conțopist. Ai văzut, zici, viitorul. Și cum arată viitorul, poți să ne zici? Viitorul e mic și negru! Și dă-i hohote de râs, zevzecește și alta nu. Pe la șase de după-amiază, ne hotărâm cu mic, cu mare să ne zgâim, pe rând, pe fereastră. Pe rând am zis, nu vă buluciți.

Nu știu care se îmbulzește, nu știu care trece peste rând, din astea omenești și fără de leac. Ei, care-ai ajuns la fereastră, unul tot a ajuns, e acolo, țipă de ne-ngheață inima-n piept, ce-a văzut ăsta, nenicule, ce fel de viitor o fi zărit el de acolo, de la fereastră, ce comedie, ce nebuneală, ce tevatură. Cade omul lat, leșinat de-a binelea de emoție, îl tragem mai încoace pe scări, îl luăm la palme, îl stropim cu apă.

Abia răsuflă, zice că l-a luat așa, cu căldură. Ce-ai văzut, nu zice, chiar așa, nu zice ce-a văzut, are ochii în lacrimi și răsuflă greu, încă unul țipă, leșină și ăla, îl luăm la palme, de parcă de asta ne aflăm noi acolo, să-i luăm pe toți la palme, să-i băgăm cumva în viteză, să nu le sară inima-n piept, să ne zică și nouă, în cele din urmă, ce-i cu viitorul.

Se mai duce unul la fereastră, gata, gata să cadă-n stradă de atâta emoție, ce vezi, ce vezi, dar ce, parcă mai vede ceva, i s-a făcut negru în fața ochilor de atâta imensitate de viitor cât a zărit el într-o clipă. Și iar palme, și iar strigăte, și iar sudalme și îndemnuri, și-o ținem tot așa până noaptea târziu pentru că s-au adunat cu miile, vin cu toții să se zgâiască la viitor, să afle ei cam ce-i așteaptă, cam ce-or să pățească, dac-or să fie fericiți sau, cine știe, surghiuniți, altoiți, huiduiți.