Fiica Domnului, fiul omului

Soarele străluceşte, dar gerul tot nu s-a domolit. A treia zi de cod portocoliu… Printre câmpuri conduc atent la pala de zăpadă care pândeşte parcă să-mi învăluie maşina. Şi observ abia într-un târziu că pe marginea şoselei o fată face semn s-o ia cineva. Nu opreşte nimeni, şi, până să apuc să mă mir de ce văd, ajung în dreptul ei. Ezită să vină, şi o chem. Urcă lângă mine şi încep să înţeleg.

– Unde mergi? – o întreb.
– La Poşta Câlnău.
– Ger şi azi ger, nu se mai termină.
– Da, e frig. (Înjură imediat, întreg şi apăsat, ca şoferii de TIR – anume să pricep cine e.)
Îmi iau răgaz câteva secunde, mă gândesc cum voi face şi o privesc atent. Până în douăzeci şi cinci de ani, blondă minionă, cu un corp atletic. Un strech din piele gri şi-o geacă neagră de stofă, cu fermoarul deschis cam mult pentru gerul în care stătuse, îi scot în evidenţă picioarele şi bustul.
– Eşti cam ne-mbrăcată, nu ţi-e frig?
– Nu!
– Cum nu? De când stăteai acolo?
Nu-mi răspunde, priveşte pe câmp, pe geamul ei. La mine s-a uitat numai o clipă, destul de mirată, mi s-a părut, când a urcat. Pare indiferentă dar simt că nu e.
– Vara e mai bine, probabil…
– Atunci opresc mai mulţi.
– Eşti din Poşta Câlnău?
– Nu!
– Dar de unde?
Tace iarăşi. Se uită în continuare pe geam, şi se aşază mai bine în scaun.
– Din Bacău.
Simt că nu i-a făcut plăcere să-mi răspundă şi-mi vin în fire.
– Îmi pare rău că te-am întrebat. Ce drept am eu să ştiu asta? Parcă-s de la Poliţie…
Mă priveşte-n faţă şi se-ntoarce iar spre geamul ei. Ochii căprui, frumoşi, i-s acum mai calzi şi luminoşi. Un ten alb, nefardat, frumos şi el – însă prea lucios parcă, şi cu mici cicatrice de acnee veche în pomeţi.
– Aş putea să te ajut cu ceva?
– Nu, sunt mulţumită cu ce am.
– Te-ai gândit vreodată să faci altceva?
– Dar ce ce mă întrebi?
– Mi-e drag de tine, parcă ar fi fata mea.
Se-ntoarce din nou spre mine şi o aud abia şoptit: Tu eşti un om bun.
Mă priveşte îndelung. Apoi se simte, cred, datoare să nu mă lase fără răspuns:
– Îmi place ce fac. Îmi plac bărbaţii.
Vreau să-i întâlnesc privirea însă mă evită. Ultimele-i cuvinte îmi răsună tot mai tare în urechi şi mi se pare că nu pentru mine le-a spus. Sunt sigur, nu pentru mine le-a spus.
– Dar şi câştigi, probabil…
– Ca să mănânc şi să mă îmbrac. Şi să-mi iau prezervative. Că unii nici asta n-au.
– Şi cu ei cum faci?
– Le zic să mă ferească (şi-mi spune exact cum).
– Şi dacă n-o fac?
– Rămân gravidă şi-mi ia Statul copiii. Am doi aşa. Unii bărbaţi sunt atât de nesimţiţi că mi-e silă să mă şi uit la ei. Dar de nevoie o mai fac şi cu câte unul ca ăsta.

Asta era, deci, şi aici – „de nevoie”! A trecut un deceniu şi jumătate de când reglementările ce puteau să le facă acestor femei viaţa mai suportabilă au fost abandonate nemernic şi laş. Preasfinţiţii Bisericii mele au ars tămâie multă şi au predicat fariseic.

Mă revolt şi-mi vine în minte un pasaj din ce-am scris în urmă cu cincisprezece ani, când Ierarhia Bisericii a cerut autorităţii politice, mult tarată şi mereu oportunistă, să oprească acele reglementări: “Sfântul Sinod Ortodox”, spuneam atunci, „consideră că legalizarea prostituţiei ar avea un «caracter anticreştin şi antiuman». Dar, întreb, inuman şi anticreştin, inclusiv din partea Bisericii, nu e că nimănui nu-i pasă că zeci de mii de femei nu au din ce trăi şi sunt silite să se vândă pentru a supravieţui? Să înfrunte boli fatale? Problema nu se rezolvă cu edicte stupide în care Sfântul Sinod «cheamă întreagă societate la apărarea demnităţii fiecărei fiinţe umane şi la salvarea tinerelor care practică prostituţia». Pentru mântuirea oamenilor, şi a fiicelor Lui căzute, Dumnezeu n-a dat numai cele zece porunci, ci Şi-a jertfit chiar Fiul”.

Acolo suntem şi azi. Mulţumită episcopilor noştri, intelectualilor simandicoşi, unei societăţi civile nepăsătoare şi mai mereu pleziriste. Unei societăţi împietrite în prejudecăţi, ipocrizie şi nesimţire.

Patru kilometri până la Poşta Câlnău. Vântul s-a-nteţit, iar pe şosea zăpada aleargă în diafane straturi jucăuşe – voaluri, parcă, de mirese triste, nenuntite. Se aşază din nou în scaun, ridică puţin fermoarul şi tuşeşte uşor vrând, mi se pare, să-şi dreagă vocea. Coboară oglinda şi-şi aranjează părul. De pe frunte o coroniţă de sânziene se îngână simfonic cu rujul rubiniu al buzelor. Ridică oglinda la loc, se aşază iar în scaun, oftează şi apoi tace îndelung.

Îi spun că mai sunt doi kilometri până-n sat. Nu-mi răspunde însă o simt neliniştită. Nu trece mult, se-ntoarce spre mine şi mă priveşte insistent.
– Şi dumneavoastră îmi sunteţi drag. Nu vreţi să facem şi noi ceva? Dumneavoastră nu trebuie să-mi daţi nimic.
Am răspunsul pregătit şi i-l dau.
– Fata mea dragă, în două ore trebuie să ajung la aeroportul din Bucureşti, plec din ţară o săptămână.
Întind mână şi i-o pun pe picior. Pentru câteva clipe mi-o strânge puternic în palmele-i arzânde, şi-şi coboară privirea-n podea.
– Când veniţi înapoi să ştiţi că vă aştept. Mă găsiţi la bunica mea la adresa asta.
Ajunşi în sat nu-mi spune unde s-o las. Opresc şi o rog să primească o sumă de bani. Îi primeşte fără să spună nimic şi fără să mă mai privească. Voisem să-i spun să nu mai umble fără prezervative la ea, dar coborâse deja şi tocmai închidea uşa. Rămasă iar în ger, apuc să-i mai văd doar ochii. Mai trişti acum şi parcă şi mai umezi. Sigur mai umezi…

“Să nu mai umbli fără prezervative la tine!”… Ecoul sfatului prostesc şi fără pic de suflet mă chinuie până când – foarte curios, fără să mă chinuie şi mai tare, dimpotrivă – în minte-mi vine învăţătura de căpătâi a Dumnezeului meu – al cărui fiu închipuit se dovedeşte încă o dată că sunt: „Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său”.

De ce, Doamne, Tu Te-ai răstignit pentru ea iar eu nu sunt în stare s-o iubesc?

Despre Valerian Stan Articolele 16
Author