Zice (scrie) domnul Voinescu, redactorul-șef al revistei „Dilema Veche” (vezi nr. 961/8-14 septembrie 2022): „(…) căci învierea este chiar asta – cea mai puternică contrazicere a legilor Creației”.
Nu, domnule Voinescu… E fix pe dos: învierea este (are a fi) cea mai puternică confirmare a legilor Creației. Desigur, nu ați scris învierea cu majusculă întrucât nu vorbiți despre Iisus Hristos, ci despre obșteasca nemurire la care vor avea acces trupurile noastre după ce „timpul nu va mai fi”, cum spune textul Apocalipsei.
Atâta doar că legile Creației au făcut aceste trupuri nemuritoare în prototipul lor spiritual. Faptul de a fi muritoare nu a apărut prin Creație, ci prin Cădere.
Alte două „cadouri” ne-au parvenit prin Cădere, prin consecințele ei, în fapt: separarea sexelor, înmulțirea sexuată, așadar, și accesul la hrănire prin efortul unor munci. Înainte de Cădere, androginia asigura o înmulțire spirituală, asexuată, iar hrana era adusă de harul însuși.
Medităm extrem de puțin asupra acestor „cadouri”, deși ele fac noua esență a condiției umane, iar mântuirea are a fi muncă sufletească personală pentru neutralizarea părților otrăvite ale acelor „cadouri”. Dintre toți teologii pe care i-am urmărit, doar Arsenie Boca era preocupat de rolul moștenirii genetice în ceea ce, înainte de Cădere, pentru înmulțire era o transmisie fără gene. Dai cu tunul să găsești un teolog care să facă legătura hrană-har, deși euharistia pune tema aceasta mură în gură. Paracelsus rămâne cel mai avansat cunoscător al secretelor hrănirii. Cât despre faptul de a fi muritori, cu adevărat nu găsești nicio teologhisire care să focuseze totul pe starea de conștiență, căci dacă trupul se risipește, iar conștiența rămâne, unde e moartea?
Surpriza de a găsi la Sever Voinescu o interpretare pe dos a învierii nu e singulară ca surpriză neplăcută în lumea comentariilor teologice, mult prea îndepărtate de cele trei esențe ale Căderii: sexualitatea, munca, faptul de a muri.
Despre faptul de a muri, mai ales, s-au adunat munți de comentarii junk. Uitată pare a fi esența faptului de a fi suflet viu: conștiența de sine. Vechea preocupare „Cunoaște-te pe tine însuți” a fost trecută, se pare, la colecția de rable a păgânismului. Așa încât, atunci când un teolog aude că ar exista unul sau altul care în stările sale de vis poate prelua inițiativa (voința) visării până într-acolo că e în stare să însoțească sufletul unui decedat în lumile post-mortem, concluzia teologului este că aici și-a băgat dracul coada. Altă explicație nu poate avea câtă vreme conștiența sa de sine nu a fost cultivată pas cu pas, cum cultivăm o țarină, de pildă.
Învierea cea de obște are a fi confirmarea naturii nemuritoare date trupurilor noastre prin Creație. Dar, orbiți cum suntem de hainele noastre de carne, nu am putut duce conștiența în fața prototipului spiritual al acestor trupuri. Drumul acesta are a coborî prin eoni și are, așadar, a lămuri mai întâi structurile timpului pur spiritual din spatele celor ale timpului cosmo-spiritual. O treabă pe care a făcut-o Einstein pentru lumea cosmo-materială. Pentru cea pur spirituală? Lene multă. Dar e o lene ce vine din prea multe înțelegeri pe dos asupra celor mai simple lucruri comunicate în „Geneza”.
Eu cred ca după moarte ajungem în Disneyland. E o credință la fel de valabilă ca și asta din articol. Și la poarta ne primește Mickey Mouse.