Frontiera invizibilă a moldovenismului. O nouă ofensivă a Kremlinului pe frontul identitar din Basarabia

Ideea unei identități moldovenești distincte de cea românească își are rădăcinile în propaganda sovietică de la mijlocul secolului XX. Începând cu anii 20 și exerimentul numit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, dar mai ales după anexarea Basarabiei în 1940, regimul stalinist a promovat teza existenței unui „popor moldovenesc” diferit de cel român, vorbind o „limbă moldovenească” separată. Scopul acestor teze era justificarea dominației sovietice asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, prin divizarea conștientă a românilor din stânga și dreapta Prutului. În fapt, limba așa-zis moldovenească era aceeași limbă română, dar scrisă forțat în alfabet chirilic și denumită altfel pentru a crea o diferențiere artificială. În prezent, istorici și instituții confirmă că „limba moldovenească” a fost „un construct artificial al URSS pentru divizarea românilor”.

După proclamarea independenței Republicii Moldova în 1991, moștenirea acestor concepte a persistat. Constituția adoptată în 1994 a continuat să numească limba oficială drept „limba moldovenească”, reflectând influența curentului moldovenist pro-rus în politica locală. Timp de decenii, forțele politice pro-ruse de la Chișinău, în frunte cu Partidul Comuniștilor (PCRM) și ulterior Partidul Socialiștilor (PSRM), au perpetuat tezele identitare staliniste, negând comunitatea de limbă și istorie cu România. Abia recent, în 2023, autoritățile de la Chișinău au făcut un pas simbolic majo și au înlocuit oficial sintagma „limba moldovenească” cu „limba română” în legislație, consfințind adevărul istoric.

Această modificare a fost susținută inclusiv de Curtea Constituțională, care a reiterat că Declarația de Independență (1991), document care  consfințește limba română ca limbă de stat, are prioritate față de vechiul text constituțional. Tentativa deputaților comuniști și socialiști de a bloca schimbarea a eșuat, consfințind astfel victoria adevărului istoric asupra construcției identitare sovietice. Acest gest a fost unul firesc, dat fiind că majoritatea covârșitoare a lingviștilor consideră limba vorbită la Chișinău identică cu româna. Totuși, rezistența înverșunată a taberei pro-ruse față de această schimbare arată că disputa identitară rămâne un subiect geopolitic sensibil.

Pentru Moscova, menținerea și alimentarea ideii unei identități moldovenești separate reprezintă de decenii un instrument de influență strategică. Divide et impera pare a fi deviza sub care Kremlinul abordează relația dintre Chișinău și București. Făcându-i pe moldoveni să se perceapă ca fiind diferiți de români, Rusia slăbește atractivitatea unirii Republicii Moldova cu România și, implicit, consolidează orientarea Moldovei spre est. Unirea cu România ar însemna automat integrarea Republicii Moldova în NATO și UE, perspective inacceptabile pentru Kremlin. De aceea, propaganda rusă a investit constant în promovarea moldovenismului, curent politic-ideologic care afirmă identitatea distinctă moldovenească și militează pentru statalitatea separată.

Moscova finanțează direct sau indirect politicieni, partide și organizații care să susțină acest discurs. Analize recente arată că apariția unor formațiuni precum Partidul „Moldova Mare” nu este întâmplătoare, ci reprezintă o reinventare a conceptelor sovietice despre „poporul moldovenesc” diferit de cel român, cu propria limbă și pseudo-statalitate.

Acest partid (condus de Victoria Furtună și afiliat oligarhului fugar pro-rus Ilan Șor) promovează explicit „pseudo-identitatea moldovenească” ca parte a unei agende finanțate de Federația Rusă. Kremlinul orchestrează astfel o campanie complexă, atât în Republica Moldova, cât și în România, menită să semene neîncredere și ostilitate reciprocă între cele două maluri ale Prutului.

Trebuie subliniat că promovarea pseudo-identității moldovenești merge mână în mână cu dezinformarea istorică. Propaganda sovietică, reluată astăzi de exponenții pro-ruși, a încercat să rescrie istoria relațiilor româno-moldovenești, prezentând perioada interbelică (n.r.: 1918-1940, când Basarabia a făcut parte din România) într-o lumină exclusiv negativă. Mitul „ocupației jandarmului român”, conform căruia administrația românească ar fi fost brutală și colonialistă, a fost inoculat generațiilor din RSS Moldovenească și este reprodus astăzi în aceeași termeni de politicieni ca Igor Dodon. În paralel, crimele și abuzurile regimului sovietic asupra basarabenilor, precum deportările în Siberia, foametea organizată din 1946-47, rusificarea forțată, lichidarea elitelor românești, sunt minimizate sau trecute sub tăcere de aceeași propagandă. Acest revisionism istoric are rolul de a delegitima orice apropiere de România și de a picta Moscova drept un presupus protector al statalității moldovenești.

Un exemplu elocvent al modului în care Rusia își externalizează discursul identitar este actuala campanie declanșată de Igor Dodon, liderul PSRM și ex-președinte al Republicii Moldova, cunoscut pentru orientarea sa pro-Moscova. În contextul în care președinta pro-occidentală Maia Sandu și alți oficiali de la Chișinău au declarat în ultima lună că ar susține reunificarea cu România dacă populația ar decide astfel prin referendum, Dodon a reacționat prompt prin mobilizarea retoricii moldoveniste. Luni, 2 februarie 2026, el a anunțat lansarea unei campanii naționale „patriotice și stataliste” menite să combată ideea unirii. Concret, PSRM intenționează să împânzească întreaga țară cu panouri și bannere inscripționate cu mesaje precum „Patria noastră este Republica Moldova” și „Republica Moldova nu e România”. Prin aceste slogane simple, dar percutante, se urmărește întărirea atașamentului populației față de statalitatea separatǎ și respingerea simbolică a oricărei contopiri cu România.

Discursul lui Dodon care însoțește această campanie este practic un ecou fidel al propagandei Kremlinului. El își justifică demersul susținând că „marea majoritate” a cetățenilor țării „recunosc faptul istoric” că sunt moldoveni trăitori „pe un pământ care le aparține de veacuri”, insinuând astfel că identitatea moldovenească ar fi total separată de cea românească. Dodon avertizează că, dacă moldovenii ar „pierde statalitatea” prin reunire, ar deveni doar „o provincie marginală a unei țări străine și indiferente față de soarta noastră”, o afirmație menită să stârnească teama de dispariție națională și de „înghițire” a Moldovei de către un stat mai mare. Această idee, că R. Moldova ar ajunge „un teritoriu neînsemnat de la periferie” în cazul unirii, a fost de altfel enunțată explicit de Dodon și reprezintă o dezinformare grosolană concepută în laboratoarele ideologice ale Kremlinului. În realitate, reunirea cu România ar oferi cetățenilor moldoveni acces la instituțiile și securitatea oferite de un stat UE/NATO, însă propaganda pro-rusă încearcă să prezinte acest scenariu drept o catastrofă identitară și economică pentru moldoveni.

Un pilon central al mesajului lui Igor Dodon este demonizarea susținătorilor unirii. El a calificat drept „gașcă de trădători” actuala conducere pro-europeană de la Chișinău, acuzând-o că ar fi capturat statul și ar urmări „lichidarea Republicii Moldova prin unire sau anexare la România”. Astfel, Dodon însuși sugerează că ideea unirii echivalează cu o subjugare forțată a R. Moldova, folosind termeni inflamatori precum „anexare” în loc de reunificare. În același spirit, el le transmite celor care doresc unirea mesajul „Cine vrea Unire, știe unde să se ducă și să se unească”, insinuând că aceștia nu ar avea loc în țara lor dacă nu se identifică strict drept moldoveni separați de români.

Mai mult, Dodon a resuscitat narațiunea istorică falsificată a „jandarmului român”. În conferința de presă de lansare a campaniei, el a declarat: „Noi am trecut o dată prin experienţa stăpânirii jandarmilor [români] pe teritoriul nostru, care în 1918 au trecut Prutul, au intrat cu armele în Chişinău şi au subordonat populaţia”, pretinzând că unirea din 1918 a fost o ocupație brutală. A continuat afirmând: „Noi nu mai dorim asemenea umilinţe… Vrem să fim țară, nu marginea cuiva”. Acest limbaj victimizator își are originea directă în manualul propagandei sovietice și ignoră contextul real al unirii din 1918, care a fost votată de Sfatul Țării de la Chișinău, și al administrației românești interbelice.

Dodon minimizează represiunea sovietică ulterioară și nu suflă o vorbă despre sutele de mii de români basarabeni deportați sau exterminați de regimul stalinist. Astfel, dublul standard este evident. Se inventează “abuzuri” ale României, în timp ce adevăratele crime istorice ale URSS sunt trecute sub tăcere.

Campania anti-unionistă a lui Igor Dodon se anunță a fi de lungă durată. Liderul socialist a precizat că panourile și mesajele „patriotice” vor rămâne afișate timp de mai multe luni în toată țara. Mai mult, PSRM pregătește și alte acțiuni „concrete” împotriva unirii, amenințând voalat cu mobilizarea stradală dacă va considera „necesar”.

Dodon a lăsat de înțeles că în preajma datei de 27 martie, când românii marchează Unirea Basarabiei cu România (1918), socialiștii și forțe politice aliate intereselor ruse între Prut și Nistru, vor organiza contramanifestări, el numind evenimentul istoric drept „ziua anexării” ce ar trebui deplânsă, nu celebrată. Toate aceste planuri arată că tabăra pro-rusă de la Chișinău este dispusă să ducă un război informațional total împotriva curentului unionist, chiar în contextul în care Ucraina vecină sângerează sub agresiunea Rusiei. Ironia face ca Dodon să invoce patriotismul și suveranitatea R. Moldova, în timp ce promovează de fapt agenda altei țări, și anume Rusia, care încearcă să submineze atât suveranitatea Republicii Moldova, cât și relațiile firești ale acesteia cu România și Occidentul.

Strategia Kremlinului de a folosi pseudo-identitatea moldovenească ca pârghie geopolitică împotriva României și a aspirațiilor pro-occidentale ale Chișinăului nu este un fenomen nou, dar capătă noi forme adaptate contextului actual. Astăzi, când peste un milion de cetățeni ai R.Moldova dețin pașaport românesc și când autoritățile de la Chișinău urmăresc integrarea europeană, fantoma moldovenismului este reînviată pentru a speria populația și a întreține status-quo-ul de influență rusească. Propaganda privind identitatea separată a prins rădăcini în parte și din cauza realităților demografice și a confuziei identitare firești într-o societate multietnică. Sondajele recente arată că doar aproximativ o treime dintre moldoveni ar vota astăzi pentru Unire, în timp ce aproape jumătate s-ar opune, restul fiind nehotărâți. Aceste cifre evidențiază o societate încă divizată, în care discursul identitar poate înclina balanța. Iar Rusia mizează exact pe menținerea și adâncirea acestor falii.

Cu toate acestea, direcția în care se îndreaptă Republica Moldova sub conducerea pro-europeană a Maiei Sandu indică o demontare treptată a miturilor moldoveniste. Faptul că însăși președinta țării a declarat deschis că ar vota pentru reunificare dacă poporul ar decide-o, argumentând că aceasta ar proteja R. Moldova de amenințările Rusiei, arată că discursul oficial începe să contrabalanseze propaganda pro-rusă. Reîntregirea spațiului cultural și linguistic românesc este abordată acum deschis, deși cu precauția recunoașterii că majoritatea populației nu este încă convinsă. În paralel, eforturile de integrare în Uniunea Europeană sunt prezentate ca obiectiv național, susținut de cea mai mare parte a societății, un proiect care, de fapt, contrazice în practică tezele Kremlinului, care dorește o R. Moldova independentă de Occident, dar în realitate dependentă de Pseudo-identitatea moldovenească este încă folosită ca unealtă de propagandă de către Rusia pentru a-și menține influența și a bloca apropierea decisivă dintre Chișinău și București. Noua campanie a lui Igor Dodon ilustrează modul în care aceste vechi narațiuni sunt reciclate în actualitatea politică. Sub lozinci patriotarde și apeluri la suveranitate, se ascunde aceeași falsificare a adevărului istoric și aceeași strategie de dezbinare. Conștientizarea acestor mecanisme este esențială atât pentru cetățenii de rând, cât și pentru factorii de decizie de pe ambele maluri ale Prutului. Doar demontând minciunile istorice și promovând un dialog sincer despre identitate, unul care să recunoască legăturile organice ale moldovenilor cu națiunea română, fără a nega particularitățile locale, se poate contracara eficient propaganda.

Viitorul relațiilor dintre Republica Moldova și România depinde, în bună măsură, de depășirea acestor bariere artificiale. Pe măsură ce generațiile tinere au acces la informații pluraliste și la propria lor istorie necosmetizată, narațiunile Kremlinului își pierd din forță. În final, indiferent dacă drumul R. Moldova va duce spre unire sau doar spre integrare europeană ca stat independent, este limpede că adevărul istoric și simțul fraternității vor prevala în fața propagandei. Până atunci însă, „războiul identitar” continuă, iar vigilenta față de dezinformare rămâne cea mai bună armă a societății deschise.