Frontieristul care a dat statul în judecată

Experienţa lui de la graniţele României comuniste, apoi în Iugoslavia, în Italia în lagăr şi ulterior în Canada alcătuieşte tabloul unei prime părţi reuşite a unui film de acţiune. Dar…

Solicitarea propriului dosar întocmit de Securitate, aflat acum în custodia Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS), a atras după sine o altă etapă şi o nouă doză de amărăciune. După aproape 30 de ani, românul nostru a putut afla cine i-a fost prieten şi cine duşman, dintr-un vraf de hârtii. Acolo şi-a găsit turnătorii. Un simplu electrician a devenit pentru Securitate obiectiv important, o armată de „ciripitori“ a fost pusă în mişcare, cu tot cu feţe bisericeşti, de aici, din localitatea natală din judeţul Suceava, dar şi din Canada care l-a adoptat, pentru a-l supraveghea pe cel care îndrăznise să spere că va fi liber.

Nu suporta comunismul. E o crimă?

Conştientizarea faptului că regimul comunist din România era unul toxic pentru românii înşişi a venit devreme, din adolescenţă. Iar dorinţa de a trăi liber a venit şi ea de la sine.

Mihai Stăuceanu a trecut prima oară graniţa, în Iugoslavia, la vârsta de 18 ani, împreună cu un prieten, coleg de serviciu de la Reşiţa, la 4 mai 1975, în zona comunei Vărădia, judeţul Caraş-Severin.

Din greşeală şi emoţie, a atins o sârmă care a declanşat un sistem de avertizare, iar teama i-a făcut să o rupă la fugă, până s-au oprit într-un gard din sârmă ghimpată, care i-a rănit pe tot corpul. Trei zile au rătăcit până au ajuns la Belgrad, în gară. Din nefericire pentru ei, au fost prinşi în expresul de Viena şi reţinuţi de poliţia iugoslavă. Au fost judecaţi şi trimişi câteva zile la închisoarea de la Padinska Skela, pentru trecere ilegală a frontierei iugoslave, apoi returnaţi autorităţilor române.

Predarea frontieriştilor, la Stamora Moraviţa

Au fost predaţi organelor de grăniceri ai UM 02890 Oraviţa, la 7 mai 1975, pe la punctul de frontieră Stamora-Moraviţa.

Au fost luaţi în primire de români, li s-au legat mâinile cu sârmă, la spate, au fost legaţi chiar şi la ochi şi transportaţi cu o maşină de teren militară până la unitatea din Oraviţa, iar pe drum au încasat lovituri în cap şi coaste din partea celor care îi păzeau. Ţineau să le amintească astfel că sunt „trădători de ţară“, aşa cum îi învăţaseră pe ei superiorii lor că sunt frontieriştii.

Judecaţi în public, la Căminul Cultural din Vărădia!

Maiorul Crăciun Gheorghe a realizat ancheta şi la sfârşit le-a spus răspicat că va cere procurorului judecarea în public, în comuna Vărădia, pe la locul în care trecuseră fraudulos frontiera, tocmai pentru a da un exemplu populaţiei locale. Aşa cum li s-a promis, au fost judecaţi public la 23 mai 1975, unde au fost mobilizaţi şi obligaţi să asiste la proces localnici din Vărădia şi împrejurimi. Au fost condamnaţi la un an şi 10 luni cu executare şi după condamnare au fost transportaţi la penitenciarul din Caransebeş. Fratele său, Nicolae Stăuceanu, care făcuse deja închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei în 1972, a făcut recurs la condamnarea sa, la Tribunalul din Reşiţa. Curtea a decis să reducă această condamnare a lui Mihai Stăuceanu la un an de închisoare cu executare, motivul fiind vârsta de numai 18 ani a frontieristului. A fost transportat la închisoarea Gherla, unde avea să-şi ispăşească pedeapsa. „Faptul că noi, deţinuţii frontierişti, eram regrupaţi în Penitenciarul Gherla, puşcărie cu securitate maximă, denotă clar că nu eram deţinuţi de drept comun, eram consideraţi chiar mai periculoşi decât criminalii cu pedepse mai mari de 20 de ani“, spune Stăuceanu acum.

Lucrat informativ de Securitate

Eliberarea de la Gherla a însemnat şi începerea urmăririi de către Securitate. În urma condamnării sale pentru trecere frauduloasă a frontierei, Securitatea Suceava şi I.J. Caraş-Severin au declanşat verificarea şi punerea sub supraveghere completă a familiei sale. Biroul de cadre de la Combinatul Siderurgic Reşiţa a refuzat să-l încadreze în muncă, deşi avea contract de muncă acolo. I s-a spus că ei nu încadrează „trădători de ţară“. După multe căutări a reuşit totuşi să se angajeze la Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă Reşiţa, la un atelier de ascensoare.

Mai târziu a aflat din dosarul de la CNSAS că în hârtia eliberată de penitenciar se spunea că nu a fost reabilitat şi că trebuia să fie supravegheat.

Marina Constantinoiu
Istvan Deak

Citiţi materialul integral pe miscareaderezistenta.ro