Chiar dacă suntem în plină iarnă, capacitatea creativă nu e supusă hibernării. Dimpotrivă, întunericul care se aşterne devreme şi apoi întârzie zorii de zi încurajează introspecţia şi visul. Sfatul cel bun vine pe timp de noapte explicând insomnia în aşteptarea lui.Noaptea din capul cuiva este de fapt un compliment şi referinţă de strădanie intelectuală. Moţăiala pe timp de zi prelungeşte momentele de profundă căutare. Consultanţii, specialiştii cu tranziţia dintr-o parte în alta şi înapoi, gazetarii şi interlopii au întunericul de partea lor pentru a medita la pragmatismul ulterior. Unii dintre ei nu au neapărat nevoie de lumină şi sunt mai productivi pe timp de ceaţă.
Preocupat de reforma legislativă, Gică, proaspăt consilier pe teme de schimbare a ceea ce nu a fost schimbat în ultimele şase luni, a simţit brusc şi din senin, pe la orele două noaptea, un şoc. I se pusese o gheară în timp ce-şi visa noua maşină patru ori patru negru metalizat: mâine este zi de pensie pentru mama lui, văduva unui inginer-şef de moară de vânt timp de patruzeci de ani. Mama era restanţieră la întreţinere, din surplus trebuind să compenseze medicamentele pe care le lua de trei ori pe zi.
Problema lui Gică era de fapt una fiscală: mama se adaugă la cota unică de şaisprezece la sută cu alţi zece la sută pe venit şi nu ştia cum să-i explice că luna asta banii lui ar fi trebuit să aibă o altă destinaţie. Avea de ales între dragostea pentru mamă şi cea de modernizare a propriului parc auto. La urma urmei trăim numai o dată şi mama a trăit oricum ceva mai mult decât el. Pe de altă parte, dilema îl înălţa: asemenea organismelor financiare internaţionale, Gică finanţa lună de lună venitul demnilor pensionari români. Pe când finanţatorii externi contribuiau simultan la întărirea leului prin conversia de valută în roni, Gică punea câteva sute de lei în plicul pe care l-a păstrat de la un cadou primit anterior şi completa în ziua de pensie zgârcenia poştaşului.
Proaspătul consilier era suficient… suficient de şcolit ca să înţeleagă că lucrurile nu pot continua aşa. Finanţarea pensiilor era de fapt un concurs de circumstanţe, dar mai curând de viteză: cine moare mai repede, pensionarul sau finanţarea externă?; poate fi diminuat volumul de pensii prin scurtarea duratei de viaţă, simultan cu creşterea vârstei de pensionare? Se mai putea gândi şi la alte formule invocând inflaţia, de fapt, devalorizarea reală a sumei nominale aduse de poştaş. Soluţia l-ar fi dezavantajat pentru că diferenţa trebuia să o suporte tot el. E drept că şi mama ar fi trebuit să fie înţelegătoare, pâinea se putea cumpăra şi la felie, şi nu neapărat la bucată.
Ceea ce era şi mai supărător era că Gică plătea şi CAS. Acesta conţinea de fapt contribuţia lui nu la propriul fond de pensii din viitor, cum credea, ci la cel prezent. În final, tot mama lui obţinea azi parte a pensiei lui de mâine. Revoluţia, bat-o vina, a transformat tezaurul bănesc al fondului de pensii acumulat în anii când tatăl lui construia mori de vânt în simple înscrisuri. Morile şi restul au fost privatizate.
Banii din privatizare au ajuns la stat, fireşte nu foarte mulţi: mai toate cupoanele au fost date cadou tuturor celor care nu ştiau la ce folosesc, în timp ce alţii le-au acumulat la justa lor valoare. Fondul de pensii s-a ales cu nostalgia a ceea ce a avut sau ar fi putut să aibă: banii de dinainte au devenit maculatură, proprietăţile de dinainte de război au luat drumul foştilor proprietari sau foştilor, cele de după s-au dizolvat generos. Şi cu toate acestea pensionarii, inculţi economic, se încăpăţănau să existe.
Consilierul era transpirat tot. Într-o friguroasă zi de iarnă Gică a sfârşit prin a înţelege că mama lui, care l-a făcut cum e şi pe care o iubea cum a fost, era de fapt în calea fericirii naţiei.
