„Am văzut în presă o discuţie între două persoane de la DNA şi un procuror suspectat că a fraudat. MODUL (subl.ns.) în care îl şantajau nu mi-a plăcut. Şi m-am gândit ce face un om simplu în faţa unui procuror”, declara preşedintele Traian Băsescu, miercuri seara, în cadrul unei emisiuni a televiziunii publice. De data asta nu vom insista aici asupra ideii dacă trebuie să-i placă ori nu (?!) şefului statului CUM ŞANTAJEAZĂ un procuror doi colegi de breaslă, ci asupra faptului că, graţie unui demers publicistic de excepţie al unui cotidian central, opinia publică a putut cunoaşte de la sursă cum şantajează doi procurori din DNA, instituţie ce ar trebui să fie un fanion al profesionalismului în materie juridică. În schimb, deşi au trecut atâtea zile de la publicarea acelei stenograme, care incriminează direct felul adesea nepotrivit şi în contradicţie cu normele justiţiei în care opereză instituţia condusă de Daniel Morar, nu s-a consemnat nicio reacţie de la unul dintre cei mai înfocaţi şi neaşteptaţi susţinători ai acestuia – ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein. Spun toate acestea gândindu-mă nu doar la faptul că ambasadorul Gitenstein – reprezentantul ţării care a proclamat realizat supremaţia legii AMERICANE şi aplică cu stricteţe principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de ea – s-a pronunţat public pentru eludarea legii ROMÂNEŞTI, spre a-i fi prelungit mandatul lui Daniel Morar. Cu alte cuvinte, ceea ce în SUA este inimaginabil, în România poate fi făcut fără teamă, întrucât aşa vrea Mark Gitenstein. Întrebare firească: opţiune de ambasador sau reacţie de komisar?
Domnia sa este un ambasador numit pe criterii politice, aşa cum au mai fost şi alţi predecesori de ai săi după 1989, şi nu provine din cadrele Departamentului de Stat, care sunt diplomaţi de PROFESIE. Să notăm, în context, că, în Franţa, Belgia, Spania ori în statele anglo-saxone, ambasadorii sunt diplomaţi de profesie, ce-şi exercită mandate pe rând în diferitele state în care sunt acreditaţi. Este o nuanţă foarte importantă, care explică parţial unele dintre „ieşirile din decor” ale ambasadorului Gitenstein, nu prea obişnuit cu regulile şi principiile statutului diplomatic. Asta ar fi o explicaţie, o alta constând în optica potrivit căreia, el, fiind reprezentantul unei superputeri, poate afirma orice, întrucât i se acceptă fără crâcnire. După părerea mea, un atare comportament este unul specific unui komisar dintr-o perioadă pe care o credeam revolută, şi care acţiona discreţionar, fără respectul ori invocarea oricărui principiu al statului de drept. În fine, o astfel de situaţie ar putea deveni acceptabilă în momentul în care România ar fi al nu ştiu câtelea stat federal al SUA, dar nici atunci, întrucât, cum, se ştie bine, autonomia fiecăruia dintre cele 50 de state, plus districtul federal Columbia, este reală şi respectată. Cu alte cuvinte, un oficial de la Washington nu poate opina – ca să nu mai vorbesc despre ideea de a dispune – că, de pildă, statul Kansas ori Virginia nu ar trebui să respecte, la un moment dat, legea când se aleg judecătorii locali, ci să prelungească automat mandatul celor în funcţie deja, dat fiind că aceştia i-au impresionat pe X ori Y din capitala federală. Dar să nu mai teoretizăm, întrucât ar fi inutil, pentru că vorbim de două realităţi diferite nu numai politic, ci şi din punctul de vedere al mentalităţii.
„Ar fi un lucru foarte bun (prelungirea mandatului lui Daniel Morar – n.n.). Nu ştiu dacă se poate, dacă nu trebuie amendată legea. Nu sunt familiar cu regulile româneşti. Dar cu cât îl ţineţi pe Daniel Morar în funcţie, cu atât va fi mai bine”, declara foarte recent ambasadorul Gitenstein. Ajunşi aici vreau să spun cu absolut toată deferenţa că, în peste patru decenii de comentariu pe teme internaţionale, nu am citit ori auzit ca o înaltă oficialitate americană să se fi pronunţat pentru eludarea sau modificarea legii spre a menţine în funcţie o anume persoană al cărei mandat expiră, chiar dacă aceasta realizase lucruri remarcabile cât timp a deţinut funcţia respectică. Poate ar fi de amintit cazul ambasadorului american din Italia anilor ’70, parcă se numea John Volpe, ce se pronunţa şi acţiona împotriva guvernului pentapartid, care se formase la Roma şi includea şi comunişti, al căror partid era foarte puternic pe scena politică a acestei ţări. Da, este adevărat, în mod excepţional, preşedintele Franklin D. Roosevelt a putut avea trei mandate la Casa Albă, dar numai şi numai datorită situaţiei ieşite din comun determinate de cel de al Doilea Război Mondial, şi nu pentru că succesele sale ca şef al statului ar fi impresionat un ministru, un congresmen ori guvernatorul unui stat, care, pornind de la atare realizări de excepţie, se gândeşte să ceară aproape imperativ prelungirea mandatului celui aflat în funcţie, eludând astfel legea.
Ar mai fi de adăugat că reacţiile cel puţin ciudate ale lui Mark Gitenstein nu vizează doar persoana lui Daniel Morar, ci şi ceea ce se întâmplă legat de acesta în societatea românească de azi. Mai precis, aş fi vrut ca, din perspectiva ambasadoruliui SUA la Bucureşti, care, de Ziua Naţională a SUA, declara unui cotidian central că „oficialii români cer mită investitorilor din SUA”, el să fi cerut în mod expres protejatului său Daniel Morar ca această gravă stare de lucruri să fie curmată cât mai grabnic. Cred că o atare realizare a DNA ar fi de salutat şi omagiat atât din perspectiva investitorilor americani, cât şi din a noastră, a românilor. Din păcate, în mod surprinzător, în acest caz deosebit, Mark Gitenstein a preferat să generalizeze, cu efectele nocive de rigoare. Spun asta întrucât e limpede că domnia sa îl protejează în mod ciudat pe Daniel Morar, ca să reiau formula lui Traian Băsescu cu care am început. Altfel, cum să înţeleg faptul că tot el a reacţionat imediat după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un for constituţional respectabil, a făcut o sesizareîn cazul şefului DNA şi, totodată, şi-a exprimat „indignarea” faţă de felul în care, într-o emisiune la TVR, Daniel Morar a apreciat „corectitudinea hotărârilor judecătoreşti şi pregătirea profesională a judecătorilor”? Astfel, în viziunea lui Gitenstein, sesizarea ÎCCJ în ce-l privea pe Morar era „un lucru foarte derutant”. Doar atât mister komisar?
În fine, într-o societate democratică este mai mult decât imperativ să iei act şi să reacţionezi când opoziţia denunţă în mod repetat şi cu argumente faptul că Daniel Morar face mari jocuri politice la comanda puterii cu instituţia pe care o conduce de două mandate. Este exact ceea ce în mod straniu ambasadorul SUA ignoră, în timp ce komisarul Gitenstein acţionează în conformitate cu această autoatribuită calitate, apelând făţiş la sfidarea legii, dar în ce priveşte pe cineva anume. Pe de o parte, este o atitudine ce duce la practicile totalitare nocive, pe de altă parte este o realitate ce induce sentimente antiamericane în rândul opiniei publice româneşti, iar acest lucru este contraproductiv când vine vorba de rolul unui înalt diplomat aflat la post, cum este cazul ambasadorului Mark Gitenstein. Iar dacă ne amintim că bunicii săi sunt de pe meleaguri româneşti, comportamentul său este cu atât mai ciudat şi mai greu de înţeles.
