”Harald dinte albastru” este una dintre cărţile pentru copii pe care le-a scris şi le-a şi desenat, când Iarina avea 1 an şi jumătate.
Dar nu era o cărticică doar pentru ea, ci pentru toţi copiii cărora simţea să le spună că mai important decât orice pe lumea asta e să continui să creşti rămânând întotdeauna copil.
A mai scris, după ”Harald..”, tot pentru copiii cei mai mici, o serie întreagă. Nu ştiu să fi apărut vreodată, pentru că nimeni, înainte de anul 2000, nu valoriza astfel de proiecte, nici chiar dacă veneau de la Gyuri.
Când am ascultat ”Harald..”, Iarina ne întrerupea pentru că era fascinată de tricoul tatălui, cu o mulţime de litere pe care ne arăta că le ştia deja, la vârsta ei. Le ştia pentru că Gyuri n-a privit-o ca pe un bebe, ci ca pe cel mai apropiat prieten al lui.
Aşa că Iarina, la mai puţin de doi ani, cunoştea deja alfabetul. Un copil minune, aşa cum cei mai mulţi dintre copii sunt. Aşa a fost Gyuri. Hiper-sensibilitatea lui nu face parte din înţelegerile lumii noastre. Parodia a reuşit să o creeze atât de fin, pentru că sursa ei era o mare suferinţă care ieşea inconştient la lumină, aşa.
Suferea pentru fiecare sprânceană ridicată, pentru fiecare lipsă de responsabilitate, dar, mai ales, suferea pentru că nu a găsit pe nimeni care să treacă dincolo de Gyuri – Divertis, să-i vină alături şi cu care să împlinească împreună atâtea dorinţe şi visuri pe care le avea de dăruit celorlalţi.
Gyuri ne-a iubit pe noi toţi, mult mai mult decât s-a iubit el însuşi.
