Ieșirea tinerilor din labirint

Unul dintre demonstranții de la Piața Universității spunea de la geamul unui autoturism că se lucrează la o platformă digitală. Pe net, fiecare va propune pe cine vrea pentru postul de premier și pentru funcțiile de miniștri. A ce sună asta? A cumplită naivitate!

Sper să nu mi-o ia în nume de rău și să înțeleagă că scriu aceste rânduri numai din dorința ca energiile celor tineri să nu se risipească în van.
Adică el și prietenii săi fac liste de propuneri și cine întrunește cele mai mule like-uri și nominalizări este bun pentru noul guvern. Și dacă din consultările de la Cotroceni nu iese unul de pe listă, reîncep protestele? Sau oamenii își văd de joburi și de discuții pe Facebook și pe site-uri și socotesc că au încercat, dar din păcate nu se poate, România fiind țara asta, o țară așa și pe dincolo.

Ei și-au spus părerile și, dacă numirile nu ies în concordanță cu ele, o iau de la capăt sau se lasă păgubași.

Mă tem că generația din Piața Universității (pentru că în primele zile n-a fost vorba de o mulțime pestriță, de toate vârstele, profesiile și condiții sociale diverse, ci de protestul unei tinere generații de intelectuali, elevi și studenți din toată țara) riscă să o ia pe o cale întortochiată, dacă nu chiar să se avânte într-o fundătură.

Cu postatul pe Facebook și pe site-uri nu își asumă nici o răspundere. O listă făcută pe mijloacele de socializare nu are nici o greutate. Eventual mărește popularitatea cuiva sau îl scoate pe unul în evidență spre a fi înjurat de ceilalți. Nimic mai mult!

Pornesc de la premisa că această demonstrație stil mișcare a pus punctul pe i în cele mai multe cazuri. Cu mici excepții, demonstranții au semnalat defecțiuni instituționale corecte, au țintit slăbiciuni mai vechi ale societății românești, ale instituțiilor publice și ale partidelor politice.

Cele câteva excese verbale chiar trebuie trecute cu vederea. Uneori, camerele de luat vederi au pus lumina pe tineri cu elan, dar fără idei. Faptul că unii au susținut o curățenie generală, un ”jos cu toții”, nu înseamnă nici pornire anarhică, nici prostie. Pur și simplu, din lipsă de experiență și noțiuni politice, plus o indignare ajunsă până la ochi umflați, ei au ajuns să formuleze propoziții și soluții discutabile, care pe fond sunt corecte, dar care nu au nimic democratic.

Pentru o schimbare profundă, România trebuie să scape de cei mai mulți dintre politicieni, parlamentari, oficiali și înalți funcționari, inclusiv de oameni din servicii secrete etc. De cei mai mulți, dar nu de toți și nu peste noapte și nu în stil revoluție franceză, ci încet, cu cap, într-un cadru democratic păstrat cu grijă.

Unii dintre vulpoii serviciilor secrete au acreditat ideea unor subtile manipulări efectuate de forțe străine. Nu cred în asta. Cred mai degrabă că este doar un viciu de profesie. Medicul vede întotdeauna o problemă de sănătate, iar generalul de securitate sau de SRI doar o problemă de informație și agenți. Nimic nu se întâmplă de la sine, ci dirijat de cineva cu un scop și pe o direcție anume: și totdeauna în sensul anihilării unei puterei sau a instalării alteia.

Unul chiar mă întreba dacă nu văd similitudini între felul în care tineretul, același ca la demonstrațiile de săptămâna trecută, a fost stârnit la alegerile din 2014. Și atunci, pe rețelele sociale a fost amplificată o stare de spirit care a ridicat aceeași generație tânără și care a dus la schimbarea spectaculoasă a rezultatului alegerilor prezidențiale. Și apoi, pe neașteptate, s-a dezumflat, chiar l-a lăsat pe Klaus Iohannis fără suport și s-a limitat să comenteze în același spațiu virtual.

Și acum, la fel. Nu vezi cu ce viteză s-a învolburat societatea românească și cum a dinamitat guvernul și partidul balama, adică UNPR-ul, lăsând câmp liber de acțiune președintelui Iohannis?

Este drept că putem observa câteva similitudini, că este vorba de o reacție a aceleiași generații și de o retragere la fel de abruptă. Valul alegerilor din diaspora (amplificat în rândul generației tinere din interiorul țării) și demonstrațiile de săptămâna trecută s-au domolit după ce scopul a fost atins. Și amândouă par a avea același câștigător. Adică Klaus Iohannis!

Eu rămân la convingerea că neglijențele și abuzurile de la Clubul Colectiv, cuplate cu tragismul situației și cu exasperarea față de neputința instituțiilor publice în cazul lui Gabriel Oprea, a furturilor de la ANRP și din afacerea Microsoft, plus aberația de la autostrada Sebeș-Sibiu au dus la o răbufnire de tip politico-social, capabilă să arunce în aer chiar și statul de drept.
Norocul nostru a fost că avem de-a face cu o generație de intelectuali mai puțin pornită pe spart geamuri și dat foc și că Victor Ponta s-a purtat mai elegant decît ne imaginam. Dezamorsarea tensiunii s-a produs chiar mai repede decît ne-am fi imaginat, dar fără nici o schimbare de fond. Asemenea lucruri nu se produc imediat sub presiunea străzii și nici a generației tinere, oricât de civilizate, de clare ar fi mesajele şi revendicările sale. Și nici cu postări pe Facebook sau pe cine știe ce site de solist sau de actor.

Revin la solicitările demonstranților de săptămâna trecută. Ele sunt ca o agendă de lucru, ca un țintar de probleme grave pentru programul partidelor politice. Cu mici excepții, tineretul ieșit să protesteze a formulat sintetic principalele hibe ale guvernării și ale vieții politice din România. Oricum am suci-o, tot acelea sunt.

Chiar și Klaus Iohannis, înainte de a cugeta și de a se arunca în fățarnica întâlnire cu demonstranții din Piața Universității, aflase de la reprezentanții societății civile măcar principalele urgențe ale mandatului său.

Mărturisesc că nici eu nu sunt de acord și nu-i admir pe mulți dintre cei selectați să participe la întâlnirea de la Cotroceni. Dar, oricît aș fi de subiectiv, nu pot să nu recunosc că cele mai multe probleme au fost formulate corect și adecvat situației pe care o traversează țara. Asta dacă președintele înțelege și dacă are forța suficientă pentru a lua taurul de coarne. Dacă nu, degeaba s-a dus în piață și degeaba s-a consultat cu acești reprezentanți.

La ce să-i folosească faptul că un om i-a spus să treacă la acțiune sau să facă nu știu ce împotriva corupției. Păi ce, nu știa înainte de a fi ales? Nu știa de corupții din PDL cu care a făcut fuziunea? Nu avea nevoie nici de demonstrații, nici de întâlnirea cu reprezentanții aociațiilor, nici să descindă în înghesuiala a 300-400 de oameni din Piață (căci în acel moment de simbolism ieftin nu erau mai mulți) în mijlocul cercurilor concentrice făcute de gărzile sale.

Klaus Iohannis și partidele politice nu au nevoie de audiențele de joi seara de la primăria din Sibiu (sau de când or fi fost programate). Are destule mecanisme, plus ochi, urechi și minte ca să sintetizeze toate informațiile pentru a pricepe că lucrurile sunt mult mai grave decât cele descrise în cele 10-15 propoziții auzite în Piață printre scandări și fluierături.
Strada a formulat riguros exact problemele de fond ale politicii românești, era normal să le știe și Klaus Iohannis, și partidele politice.

Pe cale de consecință, nu ar mai rămâne decât un singur lucru. Cum facem ca România să treacă prin aceste ”schimbări profunde”? Răspunsul nu este deloc simplu. În mod normal, președintele României ar trebui să ceară partidelor politice să includă pe agenda lor revendicările tinerei generații. Punct cu punct, chiar dacă unele nu-i convin nici lui. Și el să înțeleagă că prioritățile rostite în Piața Universității sau în consultările cu reprezentanții societății civile de la Cotroceni nu sunt nici mofturi, nici prostii, ci obligații de primă importanță.

Cât îi privește pe cei care cred că România se va schimba după postări pe Facebook, nu pot decât să le spun un „never” prietenesc. Postarea este doar comunicare și atitudine. Nimic mai mult. De la ea până la mecanismele de acțiune în societate, până la forțe politice, până la ideologie și program este cale lungă. În mod normal, cei indignați de tragedia de la club și cei nemulțumiți de starea lucrurilor din țară ar trebui să își asume această cale grea și anevoioasă. Poate chiar să își schimbe profesia.

Ca să recurgă la un asemenea gest, le mai trebuie ceva. Un ideal. Un ideal care să-i poarte prin toate furtunile. Să ne aducem aminte că Nicolae Bălcescu și Avram Iancu nu s-au mărginit să scrie pe ce-au avut la îndemână. S-au aruncat în vâltoare și au dat tot, sacrificându-și o parte importantă din viață.

Așa am ajuns la România de acum, iar nu făcând liste de nume și pretenții de progres!