Ilinca Tomoroveanu a părăsit scena vieții. „Nicio stea nu se abate din drumul ei”

Actrița Ilinca Tomoroveanu, directorul artistic al Teatrului Național București, s-a stins, lăsând în urmă zeci de roluri excepționale și o moştenire uriaşă teatrului şi filmului românesc.

Născută la 21 august 1941 în Bucureşti, Ilinca Tomoroveanu a fost absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, promoţia 1964, clasa profesor Costache Antoniu, asistent Ion Cojar, şi a avut roluri memorabile în teatru, film şi televiziune. A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor (2004) şi a fost numită Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor (2012).

Redăm mai jos, parțial, interviul pe care mi l-a acordat în 2017.

Sunteți nepoata marelui poet național Octavian Goga, de pe urma căruia ați avut chiar de pătimit, cu rude și familii închise și cu domicilii forțate, locuind ani de zile în mansarda propriei case. Ce amintiri aveți legate de acel loc sfânt din Mărginimea Sibiului?

La câţiva kilometri de burgul sibian, ca un goblen cusut din culori şi arome, satul în care s-a născut Octavian Goga păstrează încă urmele „paradisului” cunoscut de poet. La câteva sute de metri, pe o uliţă pietruită ce urcă spre deal din bulevardul principal care îi poartă numele, pe Uliţa popilor, la numărul 778, străjuită de brazi, e casa în care s-a născut Octavian Goga. Prin crăpăturile porţilor de lemn se zăresc cărări înghesuite în vegetaţia stufoasă care a năpădit curtea. Tocmai pentru a-i păstra vie memoria și opera, în 1999 am înființat alături de alți descendenți și de câțiva importanți oameni de cultură din București, Sibiu, Cluj și Rășinari o Fundație culturală care îi poartă numele, cu sediul la Rășinari, și a cărei președintă de onoare sunt. Am reușit apoi să publicăm o antologie și o reeditare a volumului de debut din 1905 la Editura Coresi. Am publicat câteva scrisori inedite ale acestuia. Am reușit cu dificultate să reabilităm casele Goga din Rășinari.

 

Ce înseamnă pentru dvs. acest loc magic, Rășinariul?

Locul cel mai frumos de pe lume și unde uneori îmi pot încărca bateriile. Un loc sfânt. Și cum să nu te încarci de energie bună, de frumusețe, de autentic, de melancolie când știi și simți că pașii tăi, spiritualul tău bântuie pe urmele pașilor și spiritelor lui Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Coșbuc, Vlahuță, Șt.O. Iosif, Aurel Vlaicu, Onisifor Ghibu, George Călinescu, Emil Cioran și câți, câți alții… Și când știi și simți că strămoșii tăi sunt de secole acolo… E un privilegiu, dar și o mare responsabilitate în fața istoriei. Rășinariul, de fapt, este Livada mea de vișini.

 

Ce v-a făcut să îmbrățișați această carieră?

Nu eu am dorit, s-a întâmplat să fie așa. Eu doream să fac muzică, voiam să dau la Conservator. Dar era vremea când, dacă nu aveai o origine sănătoasă, era dificil. Dar, pentru că nu aveam un dosar prea bun, se putea să nu fiu primită. Prima dată am făcut figurație laDarclee. Apoi am fost chemată să dau o probă pentru filmul “Mândrie” și am reușit. Dinu Cocea a venit la noi acasă, a fost un consiliu de familie și s-a hotărât că, dacă am aptitudini, să dau la teatru. M-am pregătit cu doamna Sorana Coroamă Stanca. Știam doar două poezii și monologul Julietei. Am dat examen și am intrat. Apoi, pe măsură ce treceau zilele, m-am îndrăgostit de teatru.

 

Ofelia, Cristina, Mona, Oana, Anca, Crina, Iulia, Clitemnestra, Wanda, Smaranda, Mașa, Maria Sinești, Karenina… sunt câteva dintre eroinele carismatice cărora le-ați dat viață îmbinând cu talent dramatismul cu tragicul. De care dintre aceste personaje v-ați legat existența?

Sincer? De toate. Întâmplător, sau nu, ați numit câteva dintre cele mai iubite de mine. Dar rolurile seamănă cu copiii. Trebuie să-i iubești pe toți. Așa că, fără să vreau, le-am iubit și pe cele pe care… nu le-am iubit. Mi-am legat viața de personajele din “Apus de soare” (B. Şt. Delavrancea), “Dulcea pasăre a tinereţii” (T. Wiliams), “Între patru ochi” (Alexandr Ghelman), “Cavoul de familie” (E. Rostand), “Generoasa fundaţie” (Vallejo), “Jocul ielelor”(C. Petrescu), “Trilogia antică”, “Ondine” (Giradoux), “Strigoii” (H. Ibsen), “Cadavrul viu” (L.N. Tolstoi), “Avalanşa” (Tuncer Cücenođlu)…

 

Care a fost momentul care a declanșat pasiunea pentru teatru? Ce rol v-a deschis drumul succesului?

Greu de spus. La teatru am mers de copil, dar nu m-am gândit niciodată să devin actriță. Primele poezii pe care le-am învățat au fost cele pentru examenul de admitere. Aș spune că teatrul m-a ales pe mine, nu eu pe el. În viață am avut noroc. Și de profesori, și de colegi, și de roluri. Sigur, rolul care m-a lansat în teatru a fost cel de pe scena Teatrului Național, Moartea unui artist de Horia Lovinescu, în regia lui Horia Popescu, într-o distribuție de zile mari: Elvira Godeanu, Tantzi Cocea, Eugenia Popovici, Florin Piersic, Toma Dimitriu, Matei Gheorghiu. După acest debut, a urmat multe alte roluri. Din ce în ce mai frumoase. Din ce în ce mai complicate.

 

Spuneți-mi o replică, una care vă este mai aproape de suflet.

„Nicio stea nu se abate din drumul ei”. Este din Steaua fără nume, producția de la Casandra, din anul de absolvire a facultății. I-am avut atunci parteneri de scenă pe Ion Caramitru, Ștefan Radoff, Virgil Ogășanu, Monica Ghiuță… M-au adus la Teatrul Național și am jucat „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu alături de uriași actori… Apoi a fost „Apusul de soare” de Barbu Delavrancea pe care l-am jucat în trei variante. Prima – în regia doamnei Marieta Sadova și Mihai Zirra. Am jucat și în a doua variantă, în regia lui Sică Alexandrescu. Și apoi a treia variantă, tot în regia doamnei Sadova, în toate îl aveam ca partener pe maestrul Calboreanu. Aveam un mare respect față de toți acești giganți ai scenei.

Cum ați descoperit poezia scenei? Știu că recitați cu mare dragoste. Celebra Lucia Sturza Bulandra, care întotdeauna avea acel talent rar de a „vâna” actori, spunea că mai întâi contează glasul, apoi ochii unui actor.

În drumul acesta frumos și anevoios există o muncă asiduă. Astăzi este greu de a te adapta la această viteză care există în societate. Tot timpul îmi doresc să aduc pe scena Naționalului misterul creației, acea “clipă de grație”. După mine, Teatrul este o nebunie sfântă. Astăzi, din păcate, școala de vorbire este la pământ. Nu se mai face nici dicție în facultate. Tinerii vor să vorbească ca pe stradă, să fie naturali. Pe vremea mea, tot corpul profesional era extraordinar. La istoria teatrului, se făcea cultură adevărată. Eu sufăr când văd lipsa de cultură a tinerilor actori. Unii dintre ei nu știu cine a fost Caragiu. Când e un text care face referire la antichitate, alții nu știu despre ce este vorba. Și asta cred că este din lipsa de interes a profesorilor lor, pe lângă lipsa de educație. Pentru că sunt convinsă că unul care n-a urcat pe scenă nu poate să dea sfaturi unui actor. Și apoi mă incomodează că ajung în teatru cu doar câteva clipe înainte să înceapă spectacolul. Le lipsește acel ritual intim înainte de intrarea în scenă.

 

Ați interpretat roluri memorabile și în teatru, și în film. De care v-ați simțit mai atrasă?

Filmul e un vehicul care circulă mult mai repede decât teatrul. Am jucat și pe marile ecrane în: Mândrie, Dragoste lungă de-o seară, La porţile pământului, Castelanii, Frumoasele vacanţe, Războiul domniţelor, Pentru că se iubesc, Dincolo de orizont, De-aş fi Peter Pan…Pentru mine a contat în primul rând teatrul, și într-o mare măsură și televiziunea. Televiziunea e o combinație între teatru și film. Prim-planul spune mai mult decât atunci când vezi de la distanță un actor.

 

Desigur ați avut și eșecuri în viață. Ați învățat ceva de la ele?

Eșecul este o lecție și trebuie încasat!

 

Ce calități trebuia să aibă un regizor ca să vă convingă să lucrați cu el?

Când eram tineri, apărea la avizier distribuția. Nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu vrei un anume rol.

 

Cumplite vremuri trăim… Ce vă deranjează în societatea de azi?

Mă deranjează relațiile dintre oameni, sentimentul urii se simte din ce în ce mai pregnant și se creează un climat îngrozitor. “În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului”, spunea Cioran. Am uneori senzația că nu mai există relații normale între oameni. La noi se ceartă toți cu toți. Nimic nu se explică, nimic nu se dovedește. Totul se manifestă prin strigăte.

 

Ce fel de muzică ascultați?

Ascult muzică simfonică, îl ador pe Chopin.

 

Ați trecut în ultimii ani prin niște momente dificile. Ce ați învățat de la ele?

Toți trecem prin momente dificile, important este să le depășim. Îmi doresc să fiu sănătoasă. Am învățat să prețuiesc fiecare zi. Cred foarte tare, profund, în Dumnezeu, deși au fost momente când m-am îndoit și acum îmi pare rău.

Care este elixirul tinereții dvs.?

Dacă l-am ști?!? Oamenii arată și se simt mai tineri în funcție de cum sunt pe dinăuntru. Lumina interioară dă lumina exterioară. Lumina dragostei, lumina artei, lumina împlinirii, lumina lui Dumnezeu… Lumina e secretul.

 

Care este idealul dvs. de fericire?

Este fericirea pe care o am, pentru că am avut o meserie foarte frumoasă, am un soț minunat, un băiat reușit, o noră extraordinară, un nepot frumos.

 

Ce înseamnă teatrul pentru dvs.?

Teatrul este o meserie și un dar de la Dumnezeu.

 

La ce visați?

Visez la o lume probabil ideală… chiar utopică, o lume în care să domnească adevărul și dreptatea.