Impactul scrisorii către FMI în sănătate

Angajamentele pe care autorităţile române şi le-au asumat în scrisoarea de intenţie adresată FMI produc efecte multiple şi în sistemul de sănătate. Despre oportunitatea şi implicaţiile pe care le au, despre nevoile sistemului de sănătate autohton, stăm de vorbă cu preşedintele director general al Farmexim, Ovidiu Buluc.

– Între măsurile pe care autorităţile se angajează să le ia în acest an se numără şi „introducerea impozitării legate de serviciile care urmează să fie plătite de către pacienţi şi reducerea severă a derogărilor de la aceste impozite, comparativ cu planul iniţial”. Care este opinia dumneavoastră cu privire la oportunitatea acestei prevederi şi ce efecte consideraţi că va naşte pentru sistemul de sănătate?

– Coplata, căci despre ea este vorba, este bine venită. În opinia mea, coplata acţionează ca o mică frână în calea celor care se duc să se îngrijească pentru afecţiuni minore direct la spital, ocolind medicul de familie. Consider că şi în România trebuie pus preţ pe medicina primară, deoarece costurile hoteliere reprezintă 50% din structura de costuri ale unui spital. Aşa cum se face astăzi decontarea la nivelul spitalelor, astfel de cazuri nu fac decât să mărească cheltuielile din sistem. Numai că, pentru a fi eficientă, măsura trebuie implementată rapid şi fără prea multe exceptări. Va fi o gură de oxigen pentru piaţa serviciilor medicale.

– Ce au vrut să spună autorităţile prin „punerea în aplicare a impozitului pe cifra de afaceri (clawback) pentru distribuitorii de medicamente”? De ce distribuitori de medicamente, şi nu fabricanţi de creioane colorate, spre exemplu?

– În opinia mea este o greşeală. Probabil că se referă de fapt la importatorii de medicamente care reprezintă companii farmaceutice şi deţin autorizaţii de punere pe piaţă a unor medicamente. Aceştia pot fi totodată şi distribuitori. Însă nu toţi distribuitorii sunt importatori şi, deci, deţinători ai unor astfel de autorizaţii.

Clawback-ul este o metodă de a ţine sub control cheltuielile cu medicamentele inovative, dar scumpe, faţă de un nivel istoric. Depăşirea acestuia de către o anumită companie duce la costuri suplimentare pentru ea. Spre exemplu, în Portugalia, măsurile de acest gen sunt foarte stricte. Depăşirea cu 25% a nivelurilor istorice este sancţionată cu plata unui procent de 70% din veniturile astfel obţinute de compania respectivă.

Din informaţiile pe care le deţin rezultă că în România, în 2009, în cadrul programului naţional de oncologie, numărul pacienţilor a crescut cu 10%, în timp ce valoarea medicamentelor vândute s-a majorat cu 70%. Clawback-ul este aşadar o măsură corectă. Însă va fi important de văzut modul în care acest concept va fi pus în practică.

– În scrisoarea către FMI se mai spune că „punctul de plecare al acestor reforme va fi reducerea costurilor legate de produsele farmaceutice, prin promovarea utilizării medicamentelor generice şi prin recentralizarea achiziţiilor de medicamente, în special pentru cele din programele naţionale”. Cosideraţi că propunerile guvernamentale sunt oportune?

– Promovarea consumului de generice este o politică de natură să scadă cheltuielile cu medicamentele. Banii care intră în sistem sunt din ce în ce mai puţini. Atâţia cât sunt, ei trebuie să fie mai bine administraţi. Sunt convins că o astfel de măsură este benefică pentru sistemul de sănătate. Se încearcă punerea ei în practică prin mecanismul de referenţiere pe grupe terapeutice. În prezent, în cazul medicamentelor eliberate pe bază de prescripţie compensarea se face la un preţ de referinţă care ţine cont de cel mai ieftin produs cu aceeaşi substanţă activă. Pentru medicamentele din programele naţionale, majoritatea produse inovative, nu există generice cu aceeaşi substanţă activă. Mi se pare normal ca în astfel de cazuri să se ia în calcul cel mai ieftin produs care tratează aceeaşi boală. Mai mult de atât, consider că trebuie redusă lista de medicamente compensate, chiar şi lista medicamentelor gratuite oferite pacienţilor prin intermediul programelor naţionale (pentru afecţiuni precum cancerul, diabetul, tuberculoza, scleroza multiplă etc). Nu văd de ce un milionar, spre exemplu, sau oameni cu venituri ridicate nu pot să îşi plătească tratamentul. Pacienţii aplică pentru programele naţionale pe baza unui dosar care trebuie aprobat de CNAS. Celor cu venituri foarte mari nu trebuie să li se aprobe dosarul.

Recentralizarea achiziţiilor de medicamente pentru programele naţionale mi se pare o abordare păguboasă. Acest sistem a fost practicat până în 2007. Asta nu înseamnă că a şi funcţionat. În anul 2003 s-a făcut o licitaţie „cu cântec” pentru toate programele naţionale. Numai că efectele licitaţiei au fost prelungite prin diferite acte adiţionale până în 2007. An în care, în sfârşit, s-a renunţat la acest sistem. În principiu aş putea fi de acord cu achiziţiile centralizate în cazul unor produse fără preţuri reglementate. Însă medicamentele eliberate pe bază de prescripţie au preţul reglementat! O astfel de măsură trezeşte suspiciunea că cineva vrea să câştige nişte zeci de milioane de euro. Presupunând că se va reveni la achiziţia centralizată, pacientul va avea iarăşi de suferit pentru că va fi pus pe drumuri. Astăzi orice diabetic, spre exemplu, îşi poate lua insulina din farmaciile cu circuit deschis. În sistemul propus de autorităţi, bolnavul depinde de data în care furnizorul de insulină va face livrarea. Dacă acelaşi furnizor nu va fi plătit, nu va mai livra medicamentele. Pe când în sistemul actual există o multitudine de companii care aprovizionează farmaciile cu insulină, iar riscul de a nu găsi la timp tratamentul necesar este disipat.

– Sistemul de sănătate suferă acut de subfinanţare şi suprareglementare. Care ar fi în opinia dumneavoastră mijloacele pe care le au la dispoziţie autorităţile pentru a-l repune pe baze sustenabile?

– Consider că principala problemă a sistemului de sănătate este lipsa finanţării. Este surprinzător că, de la implementarea legii asigurărilor sociale de sănătate până în prezent, acest act normativ a fost ciuntit dur în defavoarea sistemului de sănătate. Au scăzut atât fondurile, cât şi baza de contribuabili. Guvernul Năstase a exceptat pensionarii, pentru care plătea CNAS. Fapt care a scos în afara sistemului 300 de milioane de euro, la acea dată. Cota contribuţiilor a scăzut în timp de la 14% iniţial la 10,7% în prezent. Populaţia de la sate nu plăteşte asigurările sociale de sănătate, ceea ce poate fi de înţeles până într-un punct. Cei foarte săraci nu au de unde. Însă segmente precum cultivatorii de legume de pe lângă Bucureşti sau crescătorii de animale din zona Sibiului, oameni cu venituri ridicate, cred că este normal să contribuie la finanţarea sistemului. Pe de altă parte, serviciile de îngrijire a sănătăţii sunt din ce în ce mai scumpe. Medicamentele inovative nu sunt ieftine, iar examinările clinice de astăzi nu mai amintesc prin nimic de consultaţiile pe care medicii le acordau acum 10-15 ani. Au apărut tehnologii şi echipamente noi, dar costisitoare.

Se pot lua o multitudine de măsuri, cu efecte pe termen scurt sau pe termen lung, cu condiţia ca acestea să fie generatoare de fonduri. Mai mult, ca aceste fonduri să ajungă în sănătate. Introducerea cardului de sănătate, ale cărui informaţii să poată fi accesate atât de către medicul de familie, cât şi de farmacia care eliberează reţeta, şi de unde să rezulte automat dacă contribuţiile sunt plătite la zi, cred că poate fi parte a soluţiei.

Însă adevărata cheie a unui sistem sustenabil cred că este sistemul de asigurări private de sănătate. În alte state, acesta preia în medie 20-25% din povara cheltuielilor din sănătate. Peste 170.000 de români au aplicat deja pentru o pensie privată. Mi-aş dori ca şi în sănătate să se întâmple la fel.