Implicaţiile războiului cu „flotila păcii”

Ziariştii, analiştii şi observatorii scenei politice mondiale cred, aproape la unison, că, de multă vreme, Israelul nu a mai avut o imagine atât de proastă ca acum, după aşa-numitul război cu „flotila păcii”(şase nave, plecate din Turcia, Grecia, Suedia, Irlanda şi Algeria, cu 682 persoane la bord, originare din 42 de ţări), ce voia să aducă ajutoare umanitare în Gaza, teritoriu supus unei blocade totale. Totodată, ei sunt convinşi că, din nou, pacea în regiune este mai departe ca oricând.

Există, de asemenea, şi multe alte observaţii punctuale după operaţiunea Tsahal (armata israeliană) din noaptea de 30 spre 31 mai, adică la începutul unei săptămâni în care premierul de la Tel Aviv, Benjamin Netanyahu, şi preşedintele palestinian, Mahmud Abbas, urmau să se afle la Washington, la invitaţia şefului Casei Albe. Cu acest prilej, Barack Obama voia să reia procesul de negocieri israelo-palestiniene prin tratative indirecte, relansând linia promovată de predecesorul său democrat, Bill Clinton, cel care adusese la aceeaşi masă pe primul- ministru israelian Yitzhak Rabin şi pe preşedintele palestinian Yasser Arafat, care, la 13 septembrie 1993, şi-au dat mâna pe peluza Casei Albe într-un gest devenit istoric.

Acum, ceea ce s-a petrecut pe nava turcă Mavi Marmara – cu cei 9 morţi şi sute de militanţi pacifişti arestaţi şi expulzaţi ulterior, după o extremă presiune internaţională – a reprezentat o catastrofă diplomatică pentru Israel.

Pe plan intern, atât Netanyahu, cât şi ministrul Apărării, Ehud Barak, au ieşit şifonaţi serios după asaltul de luni. În primul rând, celor doi li se reproşează proasta planificare şi realizare a acţiunii duse de Tsahal în apele internaţionale. Asta în timp ce, la nivelul opiniei publice, armata se bucură de o imensă popularitate, iar unităţile sale de superelită – precum Sayered 13, comandoul marinei ce a executat asaltul de luni -, sunt elogiate constant de mass-media şi oamenii de pe stradă.

Cu toate acestea, Netanyahu şi Barak sunt mitraliaţi de presă. „Autorităţile israeliene au făcut un efort enorm pentru a dovedi că oamenii ce aşteptau comandourile pe puntea navelor nu erau apărători ai drepturilor omului, ci, mai curând, brute, animate de ura faţă de Israel”, scria marţi un ziarist-vedetă de la cotidianul „Yedioth Ahronot”. „Cred că este adevărat. Rămâne de văzut pentru ce Israelul a făcut exact ceea ce ei doreau.” Alţi editorialişti îl pun în cauză pe ministrul Apărării, Ehud Barak, fost membru al comandoului Statului Major şi ex-şef al Informaţiilor militare şi al Statului Major, cel mai decorat general al armatei israeliene. El este acuzat că raidul a fost pregătit într-o manieră stupefiantă şi, din această perspectivă, i se cere chiar demisia. „Tot ceea ce contează este rezultatul, e una dintre expresiile favorite ale lui Yehud Barak, iar rezultatul obţinut de ministrul Apărării a fost un eşec lamentabil”, notează în cotidianul „Haaretz” scriitorul David Grossman, figură proeminentă a stângii israeliene, care a denunţat şi blocada din Gaza ca fiind „nu numai imorală, ci şi irealistă”.

Pe plan internaţional, pentru Administraţia Obama, operaţiunea a căzut foarte rău. Deja, Washingtonul era tot mai agasat de manevrele lui Netanyahu, despre care Casa Albă crede că sabotează sistematic toate eforturile sale de relansare a păcii în regiune.

De altfel, unii ziarişti opinează că s-a întâmplat ceva ciudat în Israel, în legătură cu această operaţiune declanşată în timp ce Netanyahu se găsea în Canada, în drum spre SUA, el fiind obligat să-şi anuleze vizita şi să revină imediat în ţară. În atare context, apare firească declaraţia prin care secretarul de Stat american, Hillary Clinton, a reluat condamnarea de către ONU a „actelor care au condus la această tragedie”, adăugând că „situaţia din Gaza este inacceptabilă şi nu poate dura”.

Aşadar, şi relaţiile cu SUA, cel mai important aliat al Israelului, au ajuns într-un moment foarte complicat, poate fără precedent, analiştii vorbind despre un adevărat paradox, dat fiind că, prin tradiţie, lobby-ul democrat american este mult mai apropiat de Tel Aviv decât cel republican. La această degradare neaşteptată a raporturilor cu Washingtonul a contribuit şi strategia guvernului Netanyahu, ce pare să fi adoptat o poziţie inflexibilă, chiar dură, faţă de Administraţia Obama, poziţie sensibil diferită faţă de cea de pe timpul Administraţiei republicanului Bush.

Dar, în afară de relaţiile cu SUA, Israelul are mari probleme cu Turcia, ţară căreia îi aparţineau nava atacată, cât şi cei mai mulţi militanţi ucişi în asalt. E foarte greu de crezut că strategii Tsahal şi ai guvernului de la Tel Aviv nu s-au gândit la implicaţiile operaţiunii, ştiut fiind că Israelul are de foarte multă vreme un parteneriat strategic cu Turcia, între cele două ţări existând un acord de cooperare militară încă din 1996. De altfel, Turcia este singura ţară musulmană ce are acest gen de raporturi speciale cu Tel Avivul. Deja relaţiile respective au fost afectate serios după operaţiunea Tsahal în Gaza din 2008-2009.

După incidentele de luni, premierul turc Recep Tayyp Erdogan a vorbit despre „un masacru sângeros”, „un atac insolent şi iresponsabil” şi despre „o operaţiune inumană”. La rândul său, preşedintele Turciei, Abdulah Gul, a declarat că legăturile ţării sale cu Israelul „nu vor mai fi niciodată aceleaşi”, asaltul având „urmări ireparabile”, „Israelul comiţând una dintre cele mai grave erori din istoria sa”.

Acţiunea israeliană respectivă ar putea avea urmări serioase şi pe plan intern turc, întrucât mişcarea musulmană se radicalizează tot mai mult, ea fiind deja inflamată din cauza politicii SUA faţă de Kurdistanul irakian, ce are un impact uriaş şi asupra zonei kurde din Turcia. Ca urmare, şi din această perspectivă asaltul israelian de luni s-ar putea dovedi profund necugetat.

Condamnat şi de UE într-o manieră răspicată, fără precedent, Israelul are probleme şi cu ţări din alte zone ale lumii. Astfel, Africa de Sud şi-a rechemat pentru consultări ambasadorul de la Tel Aviv, gest care este pe linia conduitei Pretoriei, ce, după căderea regimului de aparheid, a devenit foarte critică faţă de Israel, întrucât acesta a avut relaţii speciale cu respectivul regim.

În fine, dar nu în ultimul rând, mulţi observatori susţin că acţiunea de luni, care a făcut să se vorbească negativ despre Israel şi i-a umbrit serios imaginea în lume, a creat, în schimb, avantaj Iranului şi mişcării integriste Hamas din Gaza. Iar acest lucru are loc exact în momentul în care Israelul depunea eforturi mari pentru a obţine o susţinere internaţională pentru adoptarea unor sancţiuni cuprinzătoare împotriva Iranului şi denunţarea mişcării integriste palestiniene. Pe urmă, ea a readus în prim-plan blocada asupra Gazei, făcând ca acest subiect să sensibilizeze şi mai mult opinia publică mondială. Pe scurt, avem de-a face cu un asalt cu nenumărate, grave şi nebănuite urmări.