În apărarea lui Sorin Lavric

Doamne, cât de îngustă e, de fapt, mintea acestui gânditor care poartă un nume atât de cunoscut: Gabriel Liiceanu. Mintea aceasta, adesea strălucindă, crede că un partid politic există ca să creeze norme de judecată şi de comportament în societate. Da, aşa se întâmplă cu partidele unice, totalitare. Dar într-o democraţie un partid nu se adresează tuturor, ci doar acelora care se identifică cu „credinţele” sale politice, iar acestora NU li se adresează imperativ, ci constatativ. Constatăm că vreţi să vă rugaţi în locurile în care aţi ales să vă rugaţi – zice AUR. Noi suntem de acord cu acest obicei al vostru şi îl vom apăra ca pe un drept al vostru.

Liiceanu constată şi el că fostul său doctorand Sorin Lavric a aderat la AUR şi că, într-o postare, Lavric scrie că, la fel cum membrii AUR vor să fie liberi să-şi practice credinţa, iată că 500.000 de alegători s-au regăsit în faptul că membrii AUR sunt credincioşi.

„Vom regăsi gustul mistic de a fi creştini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară” – scrie Lavric.

Doamne fereşte! – îi răspunde Liiceanu pe site-ul Contributors.ro. Eu nu vreau aşa ceva, eu vreau să mă simt creştin la ce umbră vreau eu…

Ho, Batore!!! AUR nu te obligă să fii creştin practicant. Nimeni nu are de gând să te oblige. De unde scoate mintea ta frica asta că un partid are un anume program ca să te convertească la acel program? E fix pe dos, dom’le: dacă te poţi regăsi în programul (de fapt, în faptele) unui partid, votează-l, dar nici asta nu-i obligatoriu.

Liiceanu zice că l-a înspăimântat chestia asta cu „gustul mistic de a fi creştin”. Uită că, în cartea sa Isus al meu, tânjea după acest gust? Nu uită, dar crede că un partid care pune respectul pentru credinţă în programul său va încerca să organizeze peste tot lagăre de concentrare ale credincioşilor mai îndărătnici. Jalnic. Dar explicabil. Cineva zicea că dacă vei fi obsedat prea mult de stalinism, suflând şi în iaurtul care nu-i făcut din laptele dat de vacile lui Stalin, vei deveni un bou antistalinist şi vei gândi pe dos, dar la fel de totalitar.

„Eu nu mă duc la Comisia de cultură a Senatului câtă vreme e Adrian Păunescu acolo”, zicea Gabriel Liiceanu prin anii ’90. De ce nu s-o fi dus în judeţul în care a candidat Păunescu să-i convingă pe alegătorii de acolo să nu-l voteze? Acum, că era deja votat şi reprezentantul unor alegători, cum puteai tu, Liiceanu, să jigneşti alegătorii de acolo spunându-le că au votat pe cineva nefrecventabil de către mult prea sensibila ta nară? Iată că ai putut şi asta s-a putut întâmpla fiindcă ai devenit văr cu Stalin într-o oglindă în care, ca în orice oglindă, stânga devine dreapta.

Nu faptul că Liiceanu nu poate fi un credincios este lecţia pe care o predă fără să vrea acest gânditor de la Piscina Hamangia, ci faptul că are reflexe totalitare. Nu, dom’le, dacă are să intre în Parlament, vreodată, un partid care îşi anunţă respectul pentru mersul cu bicicleta, nu te speria: nu îţi va lua nimeni Mercedesul.

Înfricoşat de totalitarisme ce au fost, Liiceanu nu-l vede pe cel din practicile actuale ale progresismului radical şi pe cel din proiectul Marii Resetări, dar îşi imaginează că Sorin Lavric a căzut deja în păcatul legionar al lui Noica. Unii greşesc din lipsă de imaginaţie. Liiceanu aberează din prea multă teamă de „stânca lui a fost” (expresia lui Nietzsche).

În textul său din Contributors.ro despre „îndrăcirea” lui Lavric, nu scoate o vorbă despre pietroiul drăcesc ce se prăvale peste lume din proiectul anticreştin al unei globalizări ce vrea, acum, să treacă la dirijarea pieţelor (y compris a minţilor).

În subconştient, resentimentul lucrează stahanovist. Fiu glorios al faptei culturale, dar impotent în domeniul faptei politice, care cere răbdarea convieţuirii cu non-elitele, Liiceanu va mârâi mereu în contra celor care îşi asumă această răbdare lent-constructivă şi îndelung-uitucă de sinele cel narcisiac. Ştiu ce spun pentru că nici eu nu am răbdarea convieţuirii cu mediocritatea, dar nu mă iubesc mai mult pentru acest defect.