La început de carieră mulţi nu ştiau că vor fi numiţi cândva bugetari. Ignoranţi în ale economiei de piaţă, unii o testaseră numai în dialog cu florăresele din Piaţa Amzei. De manieră generală, erau inconştienţi de povara pe care urmau să o reprezinte pentru semenii lor.Viitori profesori de geografie sau medici de urgenţă erau total neinformaţi că ceea ce urmau să cheltuiască pentru pastă de dinţi, franzelă, întreţinere şi bilete de autobuz avea să aibă o sursă unică: bugetul. Cu alte cuvinte, clasa muncitoare muncea cu spor şi se achita de impozite, acestea din urmă se acumulau la buget de unde erau redistribuite la bugetari, adică la cei care trăiau de pe urma clasei muncitoare. Au existat momente în istoria recentă în care şi clasa muncitoare era şi ea eminamente bugetară. Atunci măcar muncitorul, profesorul şi medicul aveau un fel de colegialitate, aş zice tovărăşie, şi un ţel comun. Au fost şi dezertori reeducaţi pe plan local sau sacrificaţi la export. Sacrificiul continuă.
Lucrurile însă stau acum cu totul altfel. Vasta majoritate a forţei de muncă este antrenată în cluburi private de fitness. Ca atare, nu mai este finanţată de la buget. Concomitent, bugetul s-a debarasat şi de industrie, de fapt de costuri, şi nu de venituri. Găurile au fost vândute prin strigare, ţipete şi licitaţii cinstite în cadrul procesului de privatizare.
Fac abstracţie de procesele care au urmat. În orice caz, transformarea industriei în fier vechi sau întreprinderi profitabile corespunde cu metamorfozarea unor foste costuri în venituri, atât pentru noii proprietari profitabili, cât şi pentru buget. În mod firesc, numărul celor care mai puteau fi apelaţi bugetari ar fi trebuit să se reducă, în paralel cu o creştere a cotei apelor Dunării, deci bugetul, care urma să descopere mai mulţi afluenţi. Mai mulţi decât era în stare să predea profesorul de geografie, fost şi actual bugetar. Împărţind mai mult la mai puţini, ar fi rezultat de fapt mai multă lichiditate pentru fiecare. Ciudat însă că de atâta lichiditate… s-au înecat pe bune, dar pe uscat.
În mod paradoxal, clubul bugetar are mai mulţi membri acum decât în perioada în care întreaga populaţie defila la mici şi crenvurşti cu muştar. Bugetul suferă şi el de pe urma crizei de discernământ în cheltuirea lui. Ceea ce urma să fie mai mult pentru fiecare a devenit mai puţin pentru membrii familiilor lor.
O asemenea dezvoltare era de fapt previzibilă. Ca atare, a existat o anume ezitare în a le mări salariile, fie ele şi de bază. Pentru flexibilizarea relaţiei contractuale, în absenţa contractelor, au fost introduse o droaie de sporuri pe care, aşa cum poţi să le dai pe timp de curcubeu, poţi să le iei când acesta se decolorează. Ce rost are să dai un spor de fidelitate când de fapt vrei să-l ajuţi pe doctorul cu pricina să lucreze la Londra.
De ce ai plăti spor de merit unor profesori al căror singur merit este să predea limba română celor care o ştiu oricum din casă, de la mama şi tatăl lor. De ce s-ar plăti sporul pentru munca penibilă când de fapt penibil este atunci când pierzi locul de muncă. La fel de ciudat este şi sporul de vechime când ştim bine că o haină nouă este de preferat uneia vechi. Se aplică mai nou şi în prietenie. Cine ar fi dispus să plătească sporul de vechime pentru prietenă ?
Ceea ce nu trebuie modificat este în schimb sporul de zâmbet. El a fost introdus după revoluţie, când echivalentul lui natural începuse să dispară. Stimulat economic, indiferent de ridurile produse ca efect secundar, zâmbetul este soluţia problemei. Poţi recunoaşte cu ochiul liber un bugetar care şi-a primit sporul de zâmbet. În absenţa normelor de aplicare ei par încruntaţi. Probabil că se gândesc la ziua de mâine. În mod democratic pot alege între a râde sau a plânge în hohote, din inimă şi fără spor.
