INTERVIU Fiul disidentului Gheorghe Ursu: Călin Georgescu a fost promovat de Securitatea română – Partea a II-a

Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie 1985 în arestul Securității din Calea Rahovei, după ce a fost anchetat de Vasile Hodiș și Marin Pârvulescu, foști ofițeri de Securitate, pentru că a trimis scrisori către Europa Liberă şi pentru că ţinea un jurnal în care nota ororile conducerii comuniste. Continuarea procesului de revizuire a cazului Gheorghe Ursu este esențială pentru a stabili adevărul și a pedepsi crimele comise de Securitate în epoca Ceaușescu.

Cotidianul: Revin acum la ce spuneam mai devreme și anume la faptul că unii, în pofida a tot ceea ce spuneți, ar considera că acest proces este inutil. M-am referit în special la motivația deciziei de achitare definitivă a inculpaților Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, pe care a luat-o Înalta Curte de Casație și Justiție în 2023, în termenul trecut, înainte de reluarea procesului. Completul de judecată de atunci a considerat că Gheorghe Ursu nu a fost ucis, ci supus unor rele tratamente, că nu se afla într-o relație de disidență cu regimul Ceaușescu și că, de altfel, acesta n-ar fi fost un regim de represiune sistematică a populației prin intermediul acțiunilor Securității. Astfel se arunca în derizoriu sacrificarea unui om care a spus adevărul într-o țară plină de minciună.

Andrei Ursu: Da, era vorba de o negare nu numai a adevărului în cazul Ursu, era vorba de o negare a istoriei noastre, a realității regimului comunist târziu, a regimului Ceaușescu. Și iată, sunt 36 de ani de când acest popor s-a ridicat să se elibereze de acel regim, de acea rușine, de acea umilință în care am trăit sub Ceaușescu – fiindcă a fost o stare de umilință. Securitatea, instrumentul principal de represiune al partidului și în ultimii ani, mai ales al lui Ceaușescu, ne-a ținut într-o stare, pur și simplu, de îngenunchere.

Unii ar spune că de teroare. Ne-a băgat frica în ADN.

De teroare, exact. A fost o frică în ADN, era frica de informatori. Securitatea a avut 650.000 de informatori. În ultimii ani ai dictaturii, în 1989, mai erau încă 100.000 activi.

Și care n-au dispărut complet, pare că spiritul acela s-a moștenit, din păcate.

N-aș spune că e moștenit, cu adevărat, înțeleg că e o metaforă, dar, din păcate, au rămas mulți dintre ei la butoane, acoperiți. CNSAS a încercat să facă lumină, dar influența lor a rămas destul de puternică.

Haideți să revenim la motivația instanței.

Această instanță cu siguranță pot să spun, fără opreliști, că a fost sub influența martorilor din partea Securității, a fostei Securități. Inculpații au chemat ca martori foști ofițeri de Securitate care au ajuns generali în SRI.

A fost aproape ca o demonstrație de forță. Au venit vreo șase-șapte generali, foști generali SRI, recent trecuți în rezervă, autori de cărți, oameni care defilaseră pe la televiziuni și care au venit într-o poziție de forță aproape amenințătoare, care au declarat că, pe vremea aia (n.r. anii 1980), Securitatea nu a mai folosit violență. Nu numai atât, ci că nici nu a existat o relație de adversitate între Securitate și poporul român. Deci, cum ar veni, poporului român îi intrase, să spunem, această frică în ADN și nu mai făceam nimic, nu mai existau opozanți, nu mai exista nici măcar o atitudine contrară, de adversitate față de regimul Ceaușescu. Lucru care este, în primul rând, profund fals, fiindcă avem dosarele disidenților de la închisoarea Aiud, sute de disidenți de la Aiud care în acei ani, în anii 1980, au fost închiși – Radu Filipescu și atâția alții. În condiții groaznice au trăit acolo.

Unii au și murit.

Unii au și murit. Apoi am avut revolta de la Brașov din 1987, în care au murit oameni și au fost torturați cu metode medievale- chiar securiștii au declarat asta și avem astfel de mărturii. S-au făcut filme, s-au scris cărți. Vasile Paraschiv, care a fost torturat timp de ani de zile, în cazul lui a fost folosită presiunea, tortura psihică, a fost trecut și el la un spital psihiatric. Deci au existat toate aceste cazuri care, până la urmă, au ajuns la apogeu în timpul Revoluției din 1989, când, iarăși trebuie să ne amintim, totuși acest popor s-a ridicat, s-a eliberat. N-am avut o genă a lașității, am avut oameni foarte curajoși, dar, din cauza acestui regim atât de omniprezent- și care lăsa senzația omniprezenței-, din cauza acestei terori, foarte puțini îndrăzneau până la urmă. Însă la Revoluție n-au mai fost chiar așa puțini, au fost, de fapt, sute de mii de oameni care au ieșit în stradă ca să dea jos acel dictator odios, cum i s-a spus, și au strigat „libertate”. Și au vrut să dea jos nu numai dictatorul, dar până la urmă și regimul comunist. Românii n-au mai suportat acest lucru.

Or, întorcându-ne la decizia respectivă a instanței care, practic, i-a achitat pe torționari- au luat această hotărâre nu fiindcă inculpații nu l-ar fi torturat pe Gheorghe Ursu, ci pentru că nu ar fi existat „situația premisă, prin care și-au desfășurat activitatea”.

Adică uciderea lui Gheorghe Ursu ar fi fost un caz izolat?

Un caz izolat, din greșeală. Judecătorii nici nu s-au ocupat de mărturiile legate de torturarea lui Gheorghe Ursu, fiindcă au respins ab initio situația istorică în care exista adversitate.

Cu alte cuvinte, au contestat relația lui Gheorghe Ursu de disidență față de regim, dar și realitatea vieții din comunism și contextul acesta istoric pe care îl invocați dumneavoastră pe bună dreptate. Mă întorc la întrebarea de mai devreme: de ce este atât de important acest proces? De ce se mobilizează fosta Securitate să aducă acești generali și să facă un fel de demonstrație de forță? În fond, și inculpatul care a mai rămas în proces, Vasile Hodiș, este în vârstă, teoretic nu mai are putere. Cui i-e frică de Gheorghe Ursu?

E foarte bună întrebarea și până la urmă e chiar chintesența – nu numai a impunității, a nepedepsirii de care s-au bucurat până acum reprezentanții Securității, această instituție care a fost violentă, a torturat, a ucis. Și nu câțiva oameni – au fost sute de victime în anii 1970- 1980. Au torturat, până la urmă, după socotelile noastre, sub acoperirea altor organe, cum spuneam, peste 10.000 de victime, așa cum reiese din statisticile Securității de la CNSAS. Eroi fără glorie le-au spus cei de la CNSAS, fiindcă nu prea se cunosc numele lor. Știm despre ei doar din statisticile Securității, însă deducem ce soartă au avut.

Ei bine, această miză pe care o căutați stă nu numai în asigurarea impunității, nepedepsirii torționarilor, care au fost mulți – nu doar cei doi (unul a și dispărut, mai e unul) din cazul Ursu. Au fost zeci, poate chiar spre o sută, implicați în terorizarea celor de la Brașov, în torturarea lor și sunt probe foarte clare, e un dosar pe rol pentru victimele de la Brașov 1987. Dosarul Revoluției, unde iarăși au fost torturați sute de oameni la Timișoara, la București, la Sibiu, la Brașov și în alte locuri. Au fost uciși 1.200 de oameni și tot Securitatea i-a ucis și după 22 decembrie. Teroriștii au fost securiști, cum am arătat în cărțile Trăgători și mistificatori și Căderea unui dictator. Dosarele Procuraturii militare din ultimii 35 de ani arată într-un mod covârșitor că teroriștii au existat și că erau din Securitate. Era o rețea care a ucis pentru a reveni la acea stare de teroare de care am vorbit. Au mizat pe frica indusă de teroriști prin mijloace informaționale, război radio-electronic și focuri de armă de tip terorist, ca să bage lumea în case și armata în cazărmi, fiindcă armata, de bine, de rău, în ultima clipă – sau după ultima, trecuse de partea poporului. Și au vrut să întoarcă roata, într-un mod programatic, se numea „lupta de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”, era o idee a lui Ceaușescu, care a pregătit această rețea special pentru cazul în care pierde puterea în fața unei revolte populare la care armata se raliază. El nu avea încredere în armată, fiindcă armata era într-adevăr, de fapt, populară. Soldatul de rând era om de popor. Deci, practic, securiștii au produs mii de victime și este foarte important să li se asigure impunitatea, fiindcă ei la rândul lor sunt încă, probabil, sute, dacă nu mii.

Ei au rămas după 1990 în instituții, în SRI, în „Doi și un sfert” (n.r. UM 0215, o fostă unitate de informații a României, creată pe baza Securității, care funcționa în anii 1990, având un rol în securitatea internă, subordonată Ministerului de Interne -acum DGPI-, implicată în contracararea amenințărilor la adresa securității naționale), dacă vă aduceți aminte celebra unitate rău famată, făcută de Gelu Voican Voiculescu, în care i-a adunat pe toți cei de la Direcția a IV-a, de la Securitatea Municipiului București, în SRI au intrat tot restul direcțiilor, în SPP a intrat Direcția V-a, în SIE au rămas toți de la DIE. Deci a fost o continuitate în instituțiile de forță, fapt care le-a asigurat și o anumită putere, le-a permis să continue, să influențeze, să proiecteze dezinformare și frică, astfel încât să-și asigure impunitatea, nepedepsirea – și aș adăuga imaginea instituțională. În toți anii ăștia i-am văzut cum au penetrat în mass-media, în institute academice – Alex Mihai Stoenescu, un informator al Securității, a ajuns cel mai prolific autor de cărți despre Revoluție, care denaturează profund istoria Revoluției -, au pătruns și în Procuratura Militară. Cătălin Ranco Pițu se face, de fapt, ecoul acestor teorii ale securiștilor. Vasile Mălureanu, Filip Teodorescu, Iulian Vlad, Aurel Rogojan (n.r. fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad)– toți foști securiști. Cristian Troncotă a ajuns decan al Facultății de Informații a SRI-ului, fost securist. El a crescut generali de SRI în toți acești ani. Deci au avut posibilitatea să-și propage dezinformarea prin mass-media și institute în care s-au infiltrat efectiv și au dobândit o anumită frecventabilitate, pur și simplu. Adică „eh, a fost securist, dar iată, e specialist pe intelligence, mai nou, sau specialist pe probleme de securitate internațională”. Bineînțeles că ei propagă aceeași dezinformare că la Revoluție a fost de fapt o lovitură de stat, că au venit rușii, ungurii, americanii mai nou, sau europenii…

„Agenturili străine”.

Agenturile din Est și din Vest, cum spunea și Ceaușescu.

Și atunci spuneți-ne, de ce e important acest proces? Ce reprezintă? E un fel de, să nu zicem răzbunare, dar poate o repunere în ordine a valorilor, sau măcar o dezvăluire a adevărului, a ceea ce s-a întâmplat cu acești eroi necunoscuți de care spuneați?

Exact, exact. Nu îl văd ca o răzbunare. Mă uit în mine însumi și nu accept această idee. Trebuie să i se facă dreptate lui Gheorghe Ursu, dar trebuie să se facă dreptate tuturor celorlalte victime. Le datorăm asta. E o chestiune de morală, de etică, este o datorie a societății noastre să se restabilească adevărul, să se pedepsească crimele, astfel încât să nu se mai repete. Este o datorie, efectiv, față de generațiile viitoare. Pierdem democrația, dacă nu pedepsim – asta e, în fond, funcția de asanare morală a justiției, de a desuada, de a preîntâmpina alte acțiuni.

Până la urmă, orice dictatură se bazează pe o gardă pretoriană care insuflă teroare. Popoarele nu acceptă cu drag o mână forte – poate doar în momente de criză și sub o puternică campanie de dezinformare ajung unii la concluzia că avem nevoie de o mână forte. Dar, dacă lumea înțelege, alegătorii înțeleg ce înseamnă o mână forte, că o mână forte înseamnă, de fapt, îngenuncherea spiritului poporului, lipsa de libertate de exprimare, arbitrariul în decizii economice, sociale, politice, pierdem valorile democratice, pierdem capacitatea de a ne croi drumul, de a ne hotărî soarta. Trebuie să ne amintim: la Revoluție românii au ieșit în stradă ca să-și schimbe destinul, să-și croiască o nouă soartă. O astfel de dictatură poate să ducă la înfrângerea spiritului nației. Cum? Prin teroare.

Fiindcă de bună voie noi nu ne putem ceda libertatea. Libertatea e, poate, cea mai sfântă valoare pe care o avem și până la urmă restul, problemele economice și sociale se pot rezolva pe cale democratică, prin alegeri și prin găsirea unor soluții mai bune. Dar pierderea libertății este cea mai cumplită și nu mai putem rezolva nimic în clipa când nu avem libertate, fiindcă nu ne putem exprima, nu putem cere nimic. Or, această libertate este înfrântă de această gardă pretoriană. Un dictator nu conduce singur o țară. Un dictator conduce printr-o clasă de oameni care sunt dispuși să tortureze, să ucidă, să insufle acea teroare care să ne înfrângă libertatea. Trebuie să prevenim instaurarea unor astfel de gărzi, să se gândească bine eventualii amatori să devină o nouă gardă pretoriană, că aceste crime, în cele din urmă, se pedepsesc.

Ăsta e sensul instituirii crimelor împotriva umanității – să fie pedepsite oricând, chiar și după abolirea dictaturii – iată, vor da seama. Este un exemplu extrem de important, cum spun, de asanare morală și, practic, justiția de azi le-o datorăm generațiilor de mâine.

Aveți încredere în justiția de azi, care a motivat acea decizie departe de realitate? Dumneavoastră și echipa de avocați pe care o aveți ați fost nevoiți să apelați la o ultimă cale de atac, aceasta este ultima carte pe care o jucați. Ce credeți că se va întâmpla în acest următor an, esențial pentru acest proces istoric?

Nu m-aș hazarda să citesc mintea judecătorilor. E vorba aici dacă au coloană vertebrală sau nu. Din cauză că, de data asta, terorizarea, torturarea tatălui meu și situația premisă sunt covârșitor dovedite. Și de ce spun asta? În această cale extraordinară de atac, care se numește revizuire, noi, slavă domnului, am avut șansa să fim ajutați – și Parchetul General a fost ajutat – de CNSAS, de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, de Institutul Nicolae Iorga. Aceste institute parcă s-au trezit cu această ocazie, au făcut un lucru extraordinar: au documentat situația premisă. Adică au venit cu exemple, sute de exemple, mii de securiști condamnați pentru încălcarea drepturilor omului. Cum e posibil să se mai spună că nu a existat adversitate, când CNSAS asta arată de 25 de ani? Deci, aceste probe există acum în instanță și au fost acceptate la Înalta Curte în decembrie anul trecut, deci exact acum un an. Și de asta am reînceput procesul, din cauză că Înalta Curte a dat o decizie foarte semnificativă. A spus pentru prima dată în istoria justiției române post-decembriste că perioada Ceaușescu a reprezentat o perioadă de adversitate, de represiune sistematică și generalizată. Că opozanții au fost torturați, uciși, că a existat teroare și că li s-au încalcat profund drepturile omului.

A spus lucrul ăsta și nu numai atât, a spus că e un adevăr istoric, care nici nu mai trebuie dovedit în instanță. Nu juriștii, nu judecătorii, magistrații sunt chemați să cântărescă greutatea istoriei, ci specialiștii în istorie – istoricii, oamenii de știință, specialiștii în științe politice și cercetătorii de la aceste instituții. Așadar, noi considerăm că nu mai există vreun dubiu în clipa asta. După acea decizie a Înaltei Curți din 12 decembrie 2024, nu mai poate exista vreun dubiu că situația premisă a fost tranșată și urmează, în sfârșit, să se examineze acele probe, mărturiile colegilor de celulă, ale gardienilor.

Toți spun că Gheorghe Ursu a fost bătut în anchetă de cei doi torționari la anchetă la ei în birouri, de unde era adus în celulă, uneori în pătură, fiindcă nu se mai putea deplasa, urlând de durere, vomând sânge și fiere, deci niște lucruri îngrozitoare pe care martorii din celulă le-au povestit, le-au mărturisit în instanță și în fața procurorilor. Considerăm că aceste mărturii sunt de netăgăduit. Tatăl meu venea din camera de anchetă, unde era interogat de Pârvulescu și Hodiș, avem documente din care rezultă că era anchetat de aceștia, fiindcă în acea perioadă i-au cerut declarații și s-au semnat cei doi – declarație dată de Gheorghe Ursu în fața noastră. Toți spun că el se ducea teafăr la anchetă și se întorcea adus în pătură, ținându-se de burtă, sau susținut de gardieni. Deci sunt probe indubitabile care ar trebui să ducă undeva. Mă întrebați dacă e o speranță. Am speranță. Și de asta spuneam că, dacă judecătorii au coloană vertebrală, vor fi condamnați, fiindcă probele sunt atât de clare. Dar nu știm niciodată ce fel de oameni avem, încă, la Curtea de Apel București sau, eventual, la Înalta Curte.

Ce s-a întâmplat cu scrisoarea care a ajuns în 1978 la Europa Liberă și cu jurnalul? A fost complet distrus sau ați reușit să recuperați ceva și puteți să le publicați, vă gândiți să le arătați publicului larg?

Din păcate, noi am cam arătat tot ce am avut. Din păcate, și asta a fost o crimă până la urmă, i-au distrus jurnalul. Avem proces verbal de distrugere, care presupun că este real, semnat de cei doi inculpați, în 1987, la doi ani după ce l-au ucis, i-au distrus jurnalul prin tocare. Scrie acolo „proces verbal de distrugere”. Au selectat din jurnalul tatei – care era foarte bogat, 62 de caiete pe 4.000 de file- au selectat 811 file pe care le-au pus deoparte, părea că vor să le mai folosească și în viitor. Erau acolo foarte multe intersecții literare, artistice, dar și lucruri legate de planurile tatei de a face o celulă de rezistență intelectuală, cu oameni dinăuntru, cu oameni din afară. S-a gândit la toate astea tatăl meu, plănuia și un guvern după căderea lui Ceaușescu. Deci toate aceste lucruri probabil că i-au interesat, le-au mai ținut. În 1990, acele 811 file au existat.

Au ajuns la Revista 22 câteva file care erau greu lizibile, ăsta e adevărul, și la redacția Revistei 22 au făcut niște copii care erau încă mai dificil de citit. Dar ce s-a putut citi, s-a publicat în Revista 22. Noi vom reveni și vom culege și din alte reviste literare, din ziare, vom mai scoate ce se mai poate, să le punem cap la cap într-un volum, dar nu sunt multe. Ce e interesant este că în dosarul penal, în care, practic, sunt ancheta și motivele pentru care era anchetat, apar și niște citate extrase din jurnalul tatei, pe care îl acuzau că îl ține în vederea publicării. Până și asta era o crimă, care era de pedepsit. Conform articolului 166, propaganda împotriva orânduirii socialiste includea și intenția de a publica material ostil. Este uciderea gândului, efectiv, ca în Orwell, în 1984. Deci, acele fragmente din jurnalul tatei au fost conspectate de securiști în dosarul penal pe niște file, le numeau anexe. Astea nu trebuiau să ajungă la Ceaușescu, fiindcă erau cu multe invective, cum tatăl meu se simțea liber, scria niște lucruri foarte dure la adresa cuplului prezidențial. Mai scria acolo despre radio Europa Liberă, că trebuie să țină trează ura românilor pentru acest regim infect și așa mai departe.

Ceea ce se și întâmpla, de fapt.

Da, exact asta se întâmpla și el chiar îi încuraja pe cei de la Europa Liberă, pe Virgil Ierunca, s-o țină tot așa. Deci aceste fragmente sunt conspectate în dosarul penal. Erau un fel de selecție care să dea măsura periculozității tatălui meu, fiindcă ei spuneau că el e dispus să se lupte contra statului, să schimbe regimul și aduce grave acuzații înaltei conduceri de partid și de stat. Era un principiu, i-am spus tabu totalitar: nu se pronunța cuvântul Ceaușescu în anchete. Nu îi lăsau chiar pe disidenți – sau pe tatăl meu nu îl lăsau să scrie în declarații Ceaușescu. Îi rupeau filele. Și până la urmă îl lăsau să scrie doar „în fața unor înalți demnitari din conducerea de partid și de stat”. Asta era sintagma eufemistică prin care încercau să-l protejeze, să n-ajungă la Ceaușescu. Acele fragmente, cum spuneam, erau o anexă care nu trebuia să ajungă la Ceaușescu, dar Iulian Vlad le-a văzut. Și Iulian Vlad, când a văzut acele anexe, pe baza lor a scris: „trebuie să continuăm ancheta în stare de detenție, pentru a lămuri relațiile cu prietenii și cum își schimbă atitudinea”. Deci ei voiau pur și simplu să-l reeduce, să-l forțeze să-și schimbe atitudinea.

Și probabil să-l șantajeze și să-l convingă să-și toarne prietenii, ceea ce nu a făcut. Să mai spunem că există astăzi o Fundație Gheorghe Ursu, există și o asociație ReRise care i-a dedicat în noiembrie o serie de evenimente, conferințe, tururi ghidate, discuții despre intențiile sale de a salva blocul Patria. Pe de altă parte, există și privilegii, există și pensii speciale. Și, pentru că asistăm la un fel de amorțire civică după toți acești ani de tulburare internă cu alegeri, externă cu conflicte, războaie, dintre care unul la graniță, ce mesaj aveți – în special pentru cei tineri, care spun că nu sunt interesați de politică, nu fac politică și mai ales nu merg la vot?

E trist că există un astfel de curent de opinie. Ar trebui să se trezească acești tineri din această amorțeală. Cred că această amorțeală, într-o anumită măsură, a fost și programată. Când spuneam că fosta Securitate a rămas la butoane și foști informatori au rămas în presă, ăsta e un lucru foarte grav, care s-a soldat cu anumite mesaje mai mult sau mai puțin subliminale, că, de fapt, Securitatea n-a fost violentă, că dacă n-a fost Securitatea violentă, nici Ceaușescu n-a fost un dictator ilegitim și criminal, până la urmă, nici regimul comunist n-a fost chiar atât de rău, nu?

Ba chiar au și au creat o nouă mistică a patriotismului, că era independent de ruși, de americani – nu, n-a avut un mare impact această politică național-comunistă în perioada aia, fiindcă România era, oricum, o țară independentă în cadrul pactului de la Varșovia, toate celelalte țări erau și ele independente în cadrul pactului de la Varșovia. În CAER și-a făcut datoria, n-a ieșit din pactul de la Varșovia, deci Ceaușescu n-a ieșit complet de sub tutela rușilor niciodată. Chiar îl ruga pe Gorbaciov în decembrie 1989 să salveze socialismul. Ceaușescu se ruga de Gorbaciov în întâlnirea din 2 decembrie 1989 să propună niște măsuri pentru a reveni la starea de țări socialiste, pentru regimurile care tocmai căzuseră în Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria. Ceaușescu se uita cu groază la ce se întâmpla în jur și cerea ajutorul lui Gorbaciov să se revină la starea dinainte și să pună piciorul în prag acelor țări. Ceaușescu de data asta ar fi fost gata să participe la înăbușirea revoluțiilor din țările vecine.

Deci să nu ne amăgim, Ceaușescu nu a fost un patriot, a dus țara de râpă printr-o conducere arbitrară, absurdă. Faptul că a plătit datorile externe e cu totul nesemnificativ. Le-a plătit pe spinarea oamenilor, în primul rând, niște datorii pe care tot el le făcuse. Dar mai grav este că situația românilor în anii 1980 ajunsese dezastruoasă, deplorabilă. Se stătea la coadă pentru un litru de lapte, pentru o bucată de pâine, uleiul, zahărul erau pe cartelă. Până și asta era o umilință- la cinci dimineața să te duci iarna să stai la coadă, să vezi dacă prinzi adidași de porc, sau tacâmuri de pui să faci o supă. Deci era o situație aberantă pentru o țară totuși bogată, dar pe care o dusese de râpă printr-o politică economică cu totul aberantă Ceaușescu. Construise niște monștri industriali care nu aveau pe ce să se bazeze, nu aveau energia necesară. Era absolut falimentară politica lui Ceaușescu și asta a dus la starea extremă. Chiar dovada, dacă mai e nevoie de vreo dovadă, este că el își achitase datoriile externe la începutul lui 1989, or pe parcursul lui 1989 situația a rămas la fel de dezastruoasă, dacă nu chiar mai rău.

Că asta a dus până la urmă la explozia din decembrie 1989, când românii n-au mai rezistat. Din cauza frigului din case și a fricii de pe străzi. Stai la coadă, dar n-ai curajul să spui ce porcărie e asta, fiindcă o fi vreun securist în spate, care te va legitima și te va duce la secție.

Iar azi e o nostalgie pentru acele vremuri, o edulcorare a realităților dure de atunci și oameni, cum ziceam, care nu se implică. Așadar, ce le transmiteți lor?

Să se documenteze, să citească, să urmărească emisiuni, filme, să se uite la un film din sutele care există pe internet, mai degrabă decât să se uite la TikTok-uri de dezinformare cu foști securiști. Apropo de Călin Georgescu, trebuie să vă spun, am scris articole pe tema asta, fac un doctorat la Universitatea de Vest din Timișoara pe această temă, am studiat efectiv la modul analiză de text și de imagine cum a fost promovat Călin Georgescu. Este un fapt cunoscut: Călin Georgescu a fost promovat de Securitatea română. Cristian Troncotă și Corvin Lupu i-au lansat cartea-program electoral în 2023, o carte de dezinformare totală, de reabilitare a național-comunismului, ba chiar și a fascismului, că ăștia au luat în brațe și fascismul și legionarismul și putinismul. Deci este o pledoarie pentru un fel de obscurantism de tip rusesc.

E o salată acolo.

O salată, dar încă o dată- promovată de Securitate. Deci recomand tinerilor să se documenteze, să se uite la un film, ca de pildă cel al lui Liviu Tofan, Doi ani prea devreme, Brașov 1987, să vadă muncitorii de la Brașov ce povestesc, ce au avut de tras după ce și-au cerut dreptul la pâine și libertate. În 15 noiembrie 1987 muncitorii s-au ridicat și au fost, cum spuneam, arestați cu sutele și torturați în mod sălbatic. Ei le spuneau torturi de tip stalinist, fiindcă între timp și ei au citit cărți despre perioada anilor 1950 – 1960, exact aceleași metode, de fapt, le-au folosit în 1987. Deci să se documenteze tinerii, să înțeleagă că este o responsabilitate civică, dar până la urmă personală, pentru propria persoană și pentru urmașii lor, familiile lor, o să aibă și ei copii, să înțeleagă că, dacă ajungem din nou la o dictatură, ajungem la astfel de atrocități din nou.

Și nu cred că o să fie ei mulțumiți să-și vadă copiii cu pumnul în gură, cu această totală lipsă de libertate într-un regim similar, autoritar sau totalitar, cum am avut în perioada Ceaușescu. Să se trezească prin educație, prin rațiune, să se gândească de unde vin mesajele astea, nu cumva vin de la niște securiști, au vreo bază reală? Să citească studii istorice, studii semnate de victime, cărți ca a lui Vasile Paraschiv, cărți despre Brașov – a scris și Marius Oprea o carte foarte bună despre 15 noiembrie 1987, dar sunt sute de astfel de cărți și filme pe internet pe care le recomand. Mai nou, am înțeles că se va preda și în școli, ceva mai serios, istoria comunismului și a Revoluției. Recomand și cărțile mele, fără nicio intenție de a mă promova pe mine însumi, fiindcă nu am luat niciun ban din aceste cărți, ele folosesc numai și numai pentru cercetare: Trăgători și mistificatori. Contra revoluția Securității în decembrie ‘89, apărută la Polirom în 2019 și Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în dosarul Revoluției, pe care am scris-o cât am fost director științific la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 timp de un an, 2021-2022.

Acea carte, de fapt, a fost editată sub egida IRRD-ului și în ea avem o serie de articole scrise de un colectiv de cercetători științifici, doctori în istorie, oameni tineri, curajoși, care au studiat dosarul Revoluției, au studiat enorm de vastul material pe care l-am avut la dispoziție. Surse istorice, credibile, coroborate, care arată ce a însemnat regimul Ceaușescu și ce s-a întâmplat în timpul Revoluției cu adevărat. Nu ce spun iarăși procurorii și Cătălin Ranco Pițu, care efectiv nu face decât să propage dezinformarea securistă din toți acești ani, cum spuneam, a lui Iulian Vlad și a lui Aurel Rogojan și alții ca ei. Pițu a preluat exact acele narative.

Să mai știe tinerii că un autor precum Pavel Coruț, care poate că li se pare interesant, fiindcă e foarte aventuros, a dezinformat. A scris și el multe cărți, romane despre Revoluția română, în care apar ca vinovați rușii, ungurii, bubulii (râde). Astea erau personajele din cărțile lui Coruț. Ei bine, Coruț a fost un ofițer de Securitate în direcția a IV-a Contrainformații Militare, care a avut misiunea de a dezinforma. Alți jurnaliști, Sorin Roșca Stănescu a fost informator al USLA, care chiar au fost dintre cei care au tras la Revoluție, acei rezistenți ai Securității care au tras după 22 decembrie pentru a crea teroare. Și alții – Ion Cristoiu s-a dovedit că și el a avut ceva legături cu Securitatea și propagă aceleași teorii. Sunt multe astfel de canale și sunt mulți vectori de influență folosiți de fosta Securitate în toți acești ani pentru a-și spăla imaginea și a crea această nostalgie, a băga în cap oamenilor că alții sunt vinovații. Că e Occidentul, că sunt sovieticii în 1990, mai nou nu mai sunt sovieticii, apropo, este doar Occidentul, fiindcă s-au reorientat, de fapt, către Rusia în ultima vreme.

Să se documenteze tinerii și să-și formeze propria opinie, bazată, însă, pe niște surse credibile, care să aibă sens și care să le satisfacă, până la urmă, logica. De ce s-au ridicat românii în decembrie 1989, dacă totul era bine? Să se uite la filmele Revoluției. S-au făcut multe filme ale Revoluției, despre revoluție, deci nu este greu să te lămurești că poporul român a urât acel regim ilegitim și criminal. Și apropo, acești tineri pot să citească raportul Comisiei Prezidențiale din 2006, un volum de o mie de file foarte bine scris și acela, bine documentat de oameni de știință serioși, care au arătat că acel regim a fost ilegitim și criminal pe toată perioada sa, până în decembrie 1989.

Mulțumesc foarte mult, domnule Andrei Ursu. Vă doresc să aveți un an cu vești bune, să se termine acest proces cu dreptate.

Vă mulțumesc pentru invitație!