INTERVIU “Nu mi se mai pare deloc că România e un loc foarte rău. Nu sunt adepta ideii că totul trebuie să fie un chin și o suferință ca să ne dezvoltăm “ – actrița Irina Vlad

Am vrut să o cunosc și să aflu cum e ea atunci când nu intră în pielea personajelor ei foarte expresive, femei și bărbați. Am aflat că e la fel de veselă și în afara studio-ului, că se distrează mult cu familia, cu cei doi copii ai ei- o fetiță și un băiețel-, pe care îi răsfață și pentru care a inventat un alt personaj comic, care nu apare în clipurile pentru public- Pupăcioaia.

Irina Vlad e actriță, lucrează singură într-un studio închiriat, aflat peste drum de casă. Are nenumărate cutii cu peruci de toate felurile, comandate pe net și inspirație cât cuprinde din tot ce se întâmplă peste zi, dar și din viața de familie și din amintirile din copilărie. Râde de clișee și de prejudecățile din societatea noastră, dar are darul de a te lua cu ea în poveste și de a te face să râzi și să recunoști defectele celor din jur și – ce e mai important- propriile neajunsuri.

A primit în 2025 Best Comedy Content Creator Gold Award oferit de Digital Divas, o competiție a creatorilor de conținut din Fashion, Beauty și Lifestyle cu un juriu care reunește anual experți în comunicare și digital de la agenții cu activitate din industrie și profesioniști din aceste domenii.

A devenit celebră pe net foarte rapid, dar asta nu i-a modificat nicicum comportamentul. Muncește foarte mult și are planuri de extindere, dar n-a pariat dintotdeauna pe cartea comediei. Îi place să cânte și își dorește să poată dezvolta și partea asta a carierei sale. 

A călătorit mult prin lume, a locuit prin alte părți și a revenit acasă, unde acum vede realitatea cotidiană cu alți ochi. Își dorește să schimbe lucrurile în România prin educație, prin umor și mai ales prin susținere, mai degrabă decât prin critică. 

Mai multe despre Irina Vlad aflăm din interviul următor, care, așa cum mi-a mărturisit la început, e primul în care Irina s-a întâlnit face-to-face cu un jurnalist.

HI: Mă bucur mult și îți mulțumesc, Irina, că îți faci timp pentru discuția noastră. Știu că e prețios timpul, mai ales când ai doi copii mici. O să încep prin a te felicita pentru trofeul Best Comedy Content Creator.

IV: Mulțumesc! 

HI: Deși îmi imaginez că nu cauți neapărat niște premii. 

IV: Nu mai caut de mult asta. De aia am și revenit la meseria asta, pentru că nu mai aștept, de fapt, aș zice validare – nu neapărat recompense. Nu mai aștept să-mi zică cineva dacă ceva e bine/nu e bine. Dacă eu simt că e bine, e bine. Eu m-am bucurat, să nu înțelegem altceva. Mă bucur, pentru că simt că cineva îmi validează munca și un premiu e un premiu, iar atunci când oamenii văd ce faci, e mișto. Dar nu le caut, adică n-o să mă apuc să fac lucruri, doar ca să primesc premii de nu știu unde. Nu, în niciun caz. 

HI: Acum e vorba de un premiu acordat de Digital Divas. Printre nominalizări am văzut și alte nume, foarte cunoscute în domeniu: Maria Popovici, Anisia Gafton, Ioana State, Ilona Brezoianu- unele dintre ele au și luat premii. Iar tu ai obținut marele trofeu și ai primit multă susținere și voturi și din partea publicului. 

IV: Nu mă așteptam. Uite, asta a fost cea mai mare surpriză, pentru că eu am făcut un video pe internet, era fix înainte să plec în Grecia. Nu mă așteptam la nicio nominalizare, mi-au scris oamenii: “Te-am votat la Digital Diva.” Eu am crezut că mi-au scris așa, dintr-un soi de imaginație. După care îmi mai scrie cineva, la fel. Zic- ce tot spun ăștia aici? După care am căutat și am văzut nominalizarea. Și am zis, ok, hai să fac un video. Dar l-am făcut așa, știi, pe ultima sută de metri, n-aveam nici timp, eram deja ocupată cu alte personaje, făceam altceva. Și mi-a venit instant cumva. Și l-am făcut și am văzut câți oameni l-au share-uit, câți oameni i-au dat like și câți oameni îmi spuneau “nu pot să te votez, am încercat, te-a votat și mama, te-a votat și pisica”. (râde)

Și mă gândeam apoi: niște oameni au depus efortul de a mă vota. Nu mi-a venit să cred! De obicei, video-urile mele fac multe vizualizări. Nu mă așteptam ca video-ul ăsta să facă și el un milion de vizualizări, doar pentru că oamenii făceau ceva. Era un efort pe care îl depuneau oamenii. De obicei, eu ofer ceva, prin comedie, prin content, dar, de data asta, era publicul care făcea ceva. Ăsta mi s-a părut un premiu, dacă vrei, nu neapărat premiul în sine, ci treaba asta.

HI: Ce crezi tu că te-a departajat? Pentru că și celelalte concurente sunt foarte bune, sunt populare, au umor, sunt foarte cunoscute. 

IV: Nu știu, probabil zona de satiră pe care o abordez eu, am văzut că nu prea mai e abordată. 

HI: E o nișă? 

IV: E o nișă, a devenit o nișă. 

HI: Deocamdată.

IV: Deocamdată, da. Mi se pare că avem nevoie de chestia asta din mai multe puncte de vedere. O dată ca să ne acceptăm așa cum suntem noi, ca neam, să zicem- că avem toți probleme, că “noi suntem români” și nu știu ce. Și apoi, ca nivel de comedie, pentru că e funny să mai și râzi de tine și să te accepți prin chestia asta, că nu-i doar râsul în sine- râzi de ceva ce există undeva în tine acolo și te râcâie, te macină. Poate că vezi, poate că nu-ți convine, poate că nu-ți place. Iar faptul că poți să primești chestia asta și să o procesezi așa prin râs, am impresia că ne ajută pe toți. Și cred că asta a fost.

HI: Deci nu râzi, practic, de poporul român? 

IV: Nu, eu nu simt chestia asta, nu știu dacă pare așa, dar eu nu simt că fac asta. Dimpotrivă, mi se pare că aduc lucruri, le arăt că alea sunt.

HI: Faci o oglindă? 

IV: O oglindă, exact. Și ne uităm cu toții la ea și râdem. Dar nu doar râdem, ci și participăm. 

HI: Râdem împreună?

IV: Râdem împreună, participăm, uite, ăștia suntem noi, nu spunem “ia uite cum suntem noi, hai să dăm cu noroi”. Nu, nu la modul ăsta. Toată lumea a întâlnit o tanti Mariana, o bunică, o tanti nu știu care… Și mai e ceva. Am mai vorbit cu oameni despre chestia asta – am senzația că noi toți, fiecare credem că doar la noi în familie e așa. Că doar la mine în casă e așa. Știi? Și ni se pare, când ieșim și bem o cafea și ne îmbrăcăm frumos, îi vedem pe ceilalți și zicem: mama ăstuia n-are cum să fie așa, numai mama e așa. Și atunci când vezi că și alții fac chestia asta, zici, stai puțin, că și mama ăstuia e așa. Deci așa e în mai toate casele noastre.

Cred că te simți normal, știi? Și zici, da, ok, ăștia suntem. Nu e pentru mine acest secret rușinos că doar mama crede în superstiții. A, se pare că și mamele ăstora, mamele tuturor cred în superstiții. 

HI: Sau ghicesc în cafea.

IV: Sau ghicesc în cafea, exact. 

HI: Dar spune-mi, nu s-a supărat nimeni care s-a regăsit acolo? Nu s-a simțit un pic lezat? Sau nu ți s-a părut că oamenii din jur, la un moment dat, erau un pic jenați?  Că nu mai erau ei înșiși, ca nu cumva să ajungă în sketch-urile tale? 

IV: Nu, nu cred. Dacă s-a întâmplat asta, s-a întâmplat atât de puțin, că nu merită discutat. Adică au fost cazuri foarte, foarte particulare. Dar nu. Oamenii au participat și s-au bucurat. Și am avut senzația că îi arăt și mamei să vadă și ea cum suntem. Exact așa e mama, exact așa e! (râde)

HI: Și s-a distrat.

IV: Da, pentru că una e să zici chestii răutăcioase despre oameni și alta e să zici lucruri comice, că se simte. Nu știu dacă pot să zic acum exact cum e, dar se simte când judeci și când doar arăți, sau când doar subliniezi ceva, chiar dacă ceva-ul ăla nu e în regulă câteodată. Subliniezi. Dar asta nu înseamnă neapărat că ai și un comentariu la adresa lui în care arunci cu un pic de noroi invizibil, așa. Cred că se simte. Și oamenii înțeleg, nu li se pare că sunt judecați, ci invitați să participe. 

HI: Ziceai că prin umorul ăsta ne uităm cumva benign la poporul român. Așa ai crezut dintotdeauna, sau ai ajuns în timp la umorul ăsta binevoitor? Te întreb pentru că avem și tendința de a fi foarte aspri unul cu altul și de a face bășcălie, una care uneori jignește, sau e misogină. Facem și glume malițioase, mai ales în tinerețe cred că suntem foarte cruzi în judecată. 

IV: Absolut. Se întâmplă să mai am chestia asta în zona mea personală, să mă deranjeze, sau să mă enerveze ceva. Dar umorul ăsta e…cum să-i zic? Copilăresc. Da, copilăresc. Eu mi-l amintesc din copilărie, de-aia îi zic copilăresc. Pentru că îmi amintesc că e un umor, un fel de a fi care s-a născut înainte să am eu păreri despre viață și despre ce înseamnă aia și despre ce înseamnă cealaltă. Eu aveam darul ăsta, să-i zicem, să redau fel și fel de lucruri pe care le înțelegeam eu, așa cum puteam la  momentul respectiv, prin râs. Mă duceam la bunică-mea și le arătam cum făceau mama mea cu tata când se certau acasă. Era sora bunică-mii cu soțul ei și le povesteam. Și când se mai certau oamenii, că stăteam mult la ei și se mai certau și vorbeau despre cum divorțau. “Divorțăm, dar casa e a mea!” (se strâmbă și râde) Și asta făceam acasă. Iar ăștia mă puneau tot timpul acasă să fac din astea, că se distrau cu mine. Și eu veneam și redam niște chestii.

O vreme mi-am pierdut umorul ăsta. Culmea e că nici în facultatea de teatru n-am simțit să mai fac scenetele astea. Dimpotrivă, am simțit că am omorât chestia asta, nu că am întreținut-o. 

HI: De ce? Cum ai devenit, mai serioasă? 

IV: Nu știu de ce. N-aș putea să zic clar, dar n-am avut o compatibilitate pe zona asta. Deși am avut profesori în zona de comedie, n-am simțit că oamenii au vrut să mă vadă în zona asta. Nu știu de ce. Li se părea că nu sunt de acolo. Sau eram eu dintr-un alt film. Nu știu, poate le dădeam eu senzația asta. 

HI: De ce? Păreai o actriță mai degrabă de dramă? 

IV: Nici nu știu. Eu, dacă mă uit acum la mine, nu m-aș vedea în dramă niciodată. (râde) Poate insistam eu să fac asta? Nu știu. Cert e că am avut senzația că teatrul este dramatic și că despre asta e vorba. Și cumva nu rezonez cu această fațetă a teatrului.

Irina Vlad: Dacă nu acceptăm România ca idee, nu ne acceptăm nici pe noi. Iar aici avem o problemă: dacă nu ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem, cu cine trăim noi, de fapt? 

HI: Ai jucat roluri dramatice? 

IV: Nu știu. Am jucat, oare, roluri dramatice? N-am făcut mult teatru. Am jucat teatru cât am fost în facultate și puțin după ce am mai jucat în spectacolele pe care le aveam din facultate. Dar nu mi-am dorit o carieră în sensul ăsta de teatru, tocmai pentru că cred că am căutat prin teatru o anumită eliberare pe care eu, la momentul respectiv, n-am simțit-o și n-am găsit-o. Și atunci am zis, băi, eu nu vreau să fac asta. Nu sunt un om foarte conformist și nici nu-mi place să fac cum zic alții. Ăsta poate fi și un defect, nu o zic neapărat ca pe o calitate (râde). Acum știu asta despre mine. Dacă mie îmi spune cineva să fac într-un fel și eu nu rezonez cu chestia asta, n-o s-o fac, știi? Sau găsesc o cale să nu o fac. Dacă n-am simțit, n-am simțit.

Iar la un moment dat, am revenit natural la umorul ăsta pe care îl fac acum, tocmai pentru că ceva în mine s-a apropiat de forma asta copilărească din nou, când făceam lucruri, doar pentru că le observam și le redam fără să le și judec, chiar dacă eu ca om poate le judec cu mintea asta matură de acum. Dar atunci când creez un sketch de comedie, mă bucur copilărește de el și de observațiile alea. Adică să mi-o aduc aminte pe tanti Mariana din copilărie, sau pe tanti Nuți, pentru mine este efectiv bucurie pură.

Nu mă gândesc la România cu dispreț, nu-mi zic- ah, ce oameni sunt! Nu, n-am chestia asta absolut deloc. Când mă gândesc la personajele mele, mă binedispun, pur și simplu, și mă bucură să creez toate lucrurile alea. Eu stau toată ziua și scriu texte pe telefon, mă gândesc la ele și iau toate lucrurile astea din trecut sau din prezent, sau de unde le iau, cu o anumită bucurie.

Mare parte din ce fac eu e 90% bucurie. Reușesc să trec și peste tot ce înseamnă timpul și peste stresul de a mă împărți între viața de părinte și viața de creator, să zicem, de povestitor – cum îmi place mie să mă numesc, mai mult decât artist, sau actor, sau cum aș putea să mă mai numesc. Pot să trec peste toate, inclusiv peste părțile mai puțin plăcute, cum ar fi filmatul în sine, pregătitul, hainele, recuzita, călcat, organizat, texte, repetiții, aia merge, aia nu merge, aia îmi place, aia nu-mi place, am făcut, nu mi-a plăcut, mai fac odată, nu știu ce. Plăcerea de a crea chestia asta depășește ceea ce e complicat. Cred că altfel n-aș putea să fac în momentul ăsta ceea ce fac, dacă n-aș simți o mare bucurie pentru treaba asta.

HI: Da, ai crescut foarte rapid, într-un an și ceva, nu? Din 2024, din decembrie. 

IV: Știi când m-am apucat să fac, așa, mai sistematic sketch-uri? Chiar, îmi dau seama, acum dacă mă întrebi exact să-ți spun cum m-am apucat, că n-am pus lucrurile pe hârtie și am zis gata, de mâine mă apuc să creez sketch-uri pe internet și vreau să văd ce se întâmplă. Am simțit eu nevoia să mă exprim așa, simțeam că zona asta comică tot bătea la ușă acolo și avea foarte mult nevoie să iasă și am început să fac diverse chestii.

Printre primele sketch-uri a fost ăla cu părinții în parc, mă tot duceam cu fii-mea și pe toți i-am luat din parc de acolo, nu mi-a scăpat unul! (râde) Și mi-i notam: ăla așa, ăla așa, că dacă stăteam cu copilul toată ziua, ăștia erau. Și așa au ieșit și numele și toate alea. Ăla a fost printre primele sketch-uri pe care le-am făcut și a avut destul de mult succes. Îmi aduc aminte că l-am pus pe TikTok, deși eu nu eram o mare fană a rețelelor sociale, postam rarisim câte ceva și tot exploda, primeam o mulțime de like-uri și de reacții și mă miram, nu știam ce se întâmplă. După care am mai continuat așa, într-un ritm haotic, că eram deja însărcinată cu al doilea copil și am fost și plecată din țară o vreme, m-am întors… Cred că eram aproape în luna a noua, eram efectiv imensă și am pus video-ul ăla cu românii cu reacțiile emoționale faciale, cu expresiile românilor și iar a fost destul de bine primit. Eu, cu fața mea grasă de la sarcină, făceam niște fețe și oamenii iar s-au regăsit. Și ușor-ușor am început să fac chestia asta, din pură plăcere, n-am făcut-o nici pentru bani, nici pentru nimic. Cred că s-a întâmplat să vină natural în perioada când eram cu cel mic și am zis ok, iau o mică pauză de la ce făceam atunci și am zis să mă concentrez un pic pe copil, că vreau și eu să mă relaxez un pic. Nu s-a întâmplat, că a venit treaba asta cu sketch-urile făcute des, dar a venit tot dintr-o zonă de bucurie, chiar dacă a însemnat, de fapt, muncă. Așa că, vrând să mă opresc, mi-am dat această pauză, acest respiro și a venit treaba asta de comedie. Și a început să crească, să crească, să crească și la un moment dat am luat-o și eu în serios. Nu neapărat ca profesie, deși a fost și în sensul ăsta, dar am luat-o în serios și pentru mine, am stat și m-am întrebat, băi, eu ce vreau de la comedie? Vreau să fac treaba asta? Mi-am dat seama că mi-a lipsit comedia, dar mi-a lipsit așa cum o fac acum, nu să fiu alt fel de actriță. Dacă aș fi fost actriță într-un alt fel, nu m-aș fi bucurat atât de mult cum mă bucur acum. Mi-a lipsit să găsesc exact formula de acum. Mi-aș fi dorit să o descopăr mai devreme, recunosc, dar probabil că n-am avut nici maturitatea necesară la momentul respectiv, poate nici ghidajul potrivit să ajung să caut în mine treaba asta. Dar mă bucur că am găsit-o acum și că pot să și scriu, să și creez cu minte adultă, pentru că mi se pare greu să faci satiră, foarte tânăr fiind. E greu la 20 de ani să faci satiră socială, chiar dacă tu vezi niște chestii, e greu să le pui în pagină așa, obiectiv.

HI:  Ți-ai găsit copilul interior sau te-ai conectat cu el? 

IV: Copilul meu interior are vreo 80 de ani, ăsta e secretul meu, dar da, l-am găsit, ce să zic? (râde)

HI: Spuneai ceva de trăit în străinătate. Știu că ai călătorit mult împreună cu soțul tău și că la un moment dat ați locuit pentru un timp în Asia. Ai făcut Facultatea de Actorie la UNATC în București și apoi un curs de jazz la o școală de muzică din Milano. Ai locuit un an acolo și în alte câteva orașe europene, dar mai mult prin Asia la un moment dat. Erau așa-zise călătorii sabatice, sau chiar aveați în gând să vă stabiliți în străinătate?

IV: Am făcut un mix între România și străinătate și e adevărat că plecam perioade lungi, călătoream mult iarna și ne bucuram de soare mai tot timpul. Cred că plecările astea au contribuit și ele mult la detașarea mea de ce eram eu și ce credeam cândva și la procesul de a mă reîntoarce la această copilărie despre care îți spuneam, la această natură comică a mea, care nu e încrâncenată deloc, chiar dacă gândește cu minte adultă. M-au ajutat mult, pentru că m-am detașat complet de România la nivel mental și am observat și mai mult și am început să văd fără ochiul ăsta critic. Am început să mă uit și, când mă întorceam în România, vedeam lucruri. La început le judecam, mă gândeam ce frumos e acolo și ce urât e aici. După care am depășit chestia asta. Călătorind mult, mi-am dat seama că în alte locuri e fix la fel. Dacă tu te duci la Londra în miezul orașului, sau te duci la Milano și bei o cafea fix în cea mai scumpă zonă, nu înseamnă că trebuie să compari treaba aia cu România. Nu poți să compari Milano cu Vaslui și să zici vai, ce rău e la noi. Și acolo e rău, și aici, peste tot e la fel.

HI: Sau și aici e bine.

IV: Da, sau și aici e bine. Dar oamenii sunt oameni peste tot, nu există un loc neapărat mai frumos. Da, arhitectural poate că este mai frumos…

HI: E mai civilizat, ai zice? 

IV: Nu neapărat e mai civilizat, cred că acum în Europa sunt oameni de peste tot, nu pot să zic că am fost în Italia și sunt doar italieni- sunt oameni de peste tot în Europa de Vest. Și sunt problemele care apar odată cu treaba asta- și de siguranță, de multe ori. Sunt și în România, dar nu ca acolo.

HI: Adică tu te-ai conectat mai bine la România, plecând din ea?

IV: Da, da, da, m-am conectat, am acceptat-o așa cum e.

HI: Cu bune și cu rele?

IV: Da, cu bune și cu rele, exact așa. Acum nu mai percep așa ca atunci, nu mi se mai pare deloc că România e un loc foarte rău. Există unele lucruri care nu-s ok, dar cred că sunt mai mult omenești. Sunt și românești în felul lor, bineînțeles, dar, în fond, sunt omenești. Și România nu e un loc atât de rău, comparat cu restul lumii – și aici nu mă refer doar la Italia și Franța, mă refer la restul lumii- încât să stăm noi și să plângem, să zicem că n-avem aia, n-avem cealaltă, că suntem ultimii oameni. Eu nu mai cred chestia asta. Plus că am impresia că, cu cât judeci mai tare, cu atât nu te accepți pe tine, pentru că tu ești ăla. Tu ești exact ăla pe care îl judeci. Noi avem senzația că sunt alții care fac și dreg în România, nu noi – ba fix noi suntem și suntem exact așa cum nu ne place. Și atunci, dacă nu acceptăm România ca idee, nu ne acceptăm nici pe noi. Iar aici avem o problemă: dacă nu ne acceptăm pe noi înșine așa cum suntem, cu cine trăim noi, de fapt? 

HI: Tu ai vrut să ajuți românii să se accepte, sau, dacă nu neapărat să se accepte, măcar să-și descopere niște calități, să le pună în valoare, să-și crească încrederea în sine. Ai devenit antrenor de personalitate.

IV: Da, da, da, am lucrat cu oamenii o bună vreme, pentru că ăsta a fost primul meu traseu, să zicem, de călător și de om care mai plecase din România și care vede rușinea asta pe care o aveam noi în raport cu străinii. Deși erau oameni valoroși din România, care știau ce fac, care aveau meserii bune.

HI: Aveau un complex de inferioritate?

IV: Da, mare de tot și nu puteau să lege două vorbe în engleză, de rușine și de jenă. Tot timpul aveau aceste gânduri paralele, se aude ciudat cum vorbesc eu, ăla din Danemarca e mișto și eu nu sunt și pe asta am lucrat foarte mult, cu toată zona asta din actorie. Am reușit să creez niște training-uri foarte mișto pe partea asta de personalitate și de cum să te pui în valoare, să comunici, să vorbești în engleză, fără să te mai activezi numai pe partea aia de rușine.

HI: Am văzut că ai review-uri foarte bune. 

IV: Da, da. La asta am renunțat când vorbeam mai devreme de concediul de maternitate. De la asta am luat pauză când l-am avut pe ăsta mic și e o chestie la care, la un moment dat, vreau să mă întorc. O să văd cum o amestec cu comedia, pentru că sunt două chestii care- poate că nu pare- dar sunt foarte legate. Poate alții ar putea crede că sunt diferite, dar eu știu că sunt conectate. Mai ales partea asta – cum vorbesc românii engleză, unde oamenii au trac. Tehnica asta chiar o foloseam ca exercițiu cu oamenii, să vorbești în engleză cu cuvintele care îți vin. Iar aici, în comedie, am transpus zona asta de engleză “românească” – tanti Mariana, domnul Hănel etc.

HI: Așa te-am descoperit eu prima oară și mi-a plăcut mult ce faci. Și care a fost mai întâi – trainingul de personalitate, sau comedia? Și unde e distracția pe seama vorbitului în romgleză? 

IV: Întâi a fost partea serioasă de training-uri de engleză, dar, în cadrul lor, se întâmpla să avem exerciții -mai ales în prima etapă- în care să vorbim în engleză cum ne vine. Asta pentru că, de multe ori, problema era că tu gândeai foarte mult și făceai greșeli în capul tău și, ca să nu le faci, te abțineai din vorbit, sau traduceai cuvinte exact cum le foloseai în română. Făcând exercițiul ăsta, îți dai seama întâi că nu prea poți să faci chestia asta, că e foarte greu și că nu-ți vine. Și totuși, atunci când reușești, te confrunți cu jena. Și te întrebi cât de rău poate fi, hai să facem un exercițiu să vedem până unde poate să ajungă traducerea asta mot à mot. Fiind exerciții, îți permiți să faci niște teste.

HI: Și așa ți-a venit ideea să faci și sketch-urile după aceea? 

IV: Nu, sketch-urile s-au întâmplat, nu știu dacă au avut legătură cu engleza. Engleza oricum era o treabă permanent prezentă în mintea mea și probabil că așa s-au născut sketch-urile, dar au venit la pachet cu zona de comedie mai mult. Iar engleza era parte din ce suntem noi – că noi, ca români, vorbim mult engleză acum și o tot auzi în jur, ba ca turist, ba ca profesionist- că vorbești cu oameni în diverse domenii de activitate. Toți avem complexul ăsta, ba de accent, ba de vorbire corectă, pe care, o dată ce îl observi, nu mai poți să dai înapoi și intri foarte mult în chestia asta. Au venit, de fapt, împreună, dar nu știu dacă au fost sau nu gândite împreună de la început. 

Irina Vlad: Îmi place când pot să aduc oamenilor un pic de ușurare, un pic de voie bună, un pic de liniște și nu neapărat să sap și mai tare în rana fiecăruia

HI: Se poate trăi din comedie în România? 

IV: Se poate trăi din comedie. Eu n-am făcut show-uri până acum, dar știu că se poate trăi destul de bine din show-uri și din reclame, adică din tot ce înseamnă colaborări pe brand-uri și treburi de genul ăsta, da, se poate.

Cred că, dacă ești ești bun în ceva, se poate trăi din orice. Dacă te îmbogățești din chestia asta? Nu cred, posibil, depinde ce faci, cum faci.

HI: Tu ai ceva gânduri în sensul ăsta, sau ți s-a propus să te extinzi? Deocamdată ai câteva conturi pe social media care sunt foarte vizionate și ai mulți fani, ai sute de mii de followeri pe TikTok, pe Instagram. Ți s-a propus ceva? Te vezi la iUmor, spre exemplu? Te vezi pe o platformă de comedie?

IV:  O să sune arogant, dar am primit mai multe invitații decât am acceptat până în punctul ăsta. Am fost -și încă sunt- într-o fază în care am vrut să descopăr și să mă las să fac lucrurile exact așa cum simțeam eu că trebuie să fie. Să-mi ascult intuiția și felul în care vin lucrurile către mine și nu să mă duc într-o zonă în care cineva vrea să-mi spună cum să fac, fiindcă nu sunt încă acolo. La show-uri de talente, sincer, nu prea mai am cui să demonstrez talentul. (râde) Mi se pare că e o treabă pe care o faci dacă simți, dacă ești mai tânăr, dacă ai nevoie de asta. Eu nu mai am nevoie să-mi zică cineva ești foarte bună! Nu mă mai interesează asta. 

HI: Dar n-ai niciun proiect? 

IV: Alte proiecte, cu alți oameni în viitor, probabil că aș face. 

HI: Pregătești ceva? 

IV: Am niște proiecte care stau pe țeavă acum, dar pe film, pe teatru, nu, n-am primit niciun proiect. Există niște lucruri pe care vreau să le fac eu în viitor, dar aș vrea să le țin surpriză, pentru că sunt în curs de dezvoltare. Vreau să scot treaba asta cu sketch-urile din online, la un moment dat, și să o duc și în afară, dar nu zic mai mult. 

O să vină la momentul potrivit, pentru că acum scriu și pregătesc și facem toate cele. 

HI: Chiar așa, mai lucrezi cu cineva? Textele le scrii cu cineva? Sau ai un feedback, măcar?

IV: Nu.

HI: Nici de la soțul tău? 

IV: Așa da, de la el, că e în casă cu mine și de multe ori îl mai întreb câte ceva. Dar nu, în general, nu. 

HI: E și el în breaslă? 

IV: Nu, nu, tocmai că e foarte bine că nu e și reușește să dea un feedback corect. Dar am reușit să fac totul până acum singură. Adică tot ce înseamnă sketch-urile: de la curățenie, călcat rufe, gândit ținute, set-up-uri, editat și așa mai departe. Acum sunt în curs de a produce un pic mai mult conținut, îmi găsesc un sistem să pregătesc mai bine totul, să reușesc să filmez mai multe sketch-uri într-o săptămână. Pentru că sunt perioade în care reușesc să filmez unul, două pe săptămână. Am avut perioade mai bune, în care filmam și câte patru materiale, dar cu foarte multă muncă. Și acum încerc să găsesc un sistem în care se pot să optimizez lucrul și să se întâmple un pic mai repede.

 Pe de altă parte, nici nu vreau să transform treaba asta, nu acum cel puțin, în ceva… cum să zic… 

HI: Ceva industrial? 

IV: Da, da, pentru că vreau să mă asigur că ce scriu și ce fac e organic și natural. Și nu vreau să trag de mine. Organic și natural oricum este, pentru că eu am multe, multe texte și idei care nu au fost puse în practică, din lipsă de timp. 

Dar am pe ce lucra, indiferent câte probleme aș avea. Timp să fie și o mai bună organizare, ca să pot să le pun în practică. Am multe chestii acum, însă nu vreau să ajung într-o zonă în care să trebuiască să scriu la program. Poate – dacă ajung să simt eu că pot să fac chestia asta și să fie și organic în același timp, da, absolut!

Eu scriu destul de mult, aș putea să susțin un ritm accelerat de producție, să zicem. Dar e greu când fac totul de una singură, să creez atât de multe, să iasă și bine, să fie și o imagine bună, să gândesc bine și ținutele și textele. 

HI: Poate o să ai o echipă la un moment dat? 

IV: Sunt în discuții acum, dar, în același timp, încerc să găsesc un echilibru și acasă, să fiu ceva mai prezentă și cu copiii, puțin mai mult, că ai mei sunt mici și au nevoie de asta. Dar sunt pe făgaș cu toate lucrurile astea de care mă întrebi tu. Toate stau acolo și așteaptă. 

Cred că într-un an, anul ăsta, se vor întâmpla mai multe lucruri. Pentru că mai crește și cel mic al meu, o să meargă la grădiniță și atunci se vor întâmpla mai multe proiecte și o să fie mai mult timp pentru lucruri.

 HI: Henri Bergson spunea că râsul sancționează moravurile și că umorul este ceva mecanic suprapus pe viața noastră, pe realitatea de zi cu zi. Nietzsche considera că a învăța să râzi este esențial pentru a deveni un spirit liber. Și mă gândeam și la dictonul latin castigat ridendo mores, adică prin râs persiflăm moravurile.

Spune-mi, te rog, e ceva ce nu ai face în comedie? Există și subiecte tabu, de care nu poți să râzi? Sau crezi că se poate râde de orice? 

IV: Ce n-am făcut? Nu am făcut și n-am acceptat să fac reclame, dacă nu le scriu eu și dacă nu primesc produsul ăla în povestea mea, ca să fie integrat organic și să aibă un sens în poveste. Am primit colaborări de-astea în care să fac frumos pentru un produs, dar nu e cazul. 

HI: Cu un script gata făcut? 

IV: Nu neapărat, dar chiar să și fac ceva în direcția asta. Mie nu-mi place să le spun oamenilor ce să facă. Cred că e parte din felul în care fac lucrurile și în care fac comedie în momentul ăsta. Nu pot să le spun oamenilor ce să facă. Pot să le arăt niște lucruri și ei decid dacă sunt ok pentru ei lucrurile alea. N-am abordat – și nici nu plănuiesc s-o fac – subiectele politice, pentru că mi se pare că suntem într-o zonă ridicolă. Și că e atât de ridicolă, încât a devenit greu să și râzi. Și nu numai asta. Mai e ceva ce chiar mă supără foarte tare la treaba asta, felul în care oamenii primesc politica astăzi, această separare a oamenilor și segregarea pe preferințe politice, ca și cum ar fi singurul lucru pe care un om îl are și care merită luat în seamă. 

Dacă cineva e într-o zonă politică care mie nu-mi place, nu mai are și alte calități. Adică nu e ca și cum omul ar avea un motiv pentru care e așa, sau poate crede în niște chestii. Nu, nu. Și trăim în două lumi paralele în momentul ăsta în România – așa, grosso modo, că sunt mai multe, de fapt. Dar sunt două lumi paralele care nu mai vor să se întâlnească și nici nu încearcă, nu mai pot să stea la masă să bea o cafea, nu mai pot să discute, nu mai pot să dezbată, nu pot decât să se huiduie și să-și arunce cu ceva… Nici nu știu dacă ei înțeleg despre ce vorbesc când se urăsc atât de tare. Eu nu cred că toți oamenii ăștia știu politică, hai să fim serioși! Abia știu ăia din politică. 

HI: Cum vezi tu reconcilierea între aceste două falii din societate, acum profund antagonice, iar tu cui te adresezi în sketch-urile tale? 

IV: Vreau să cred că am alte criterii să mă uit la un om. Adică nu pot să mă adresez cuiva, doar pentru că are niște preferințe politice? Au fost niște momente în care am văzut că oamenii se sfâșiau, pur și simplu, pe cine să fie președinte, cine să fie primar… Doamne ferește! Nu e doar asta, știi? O să treacă. În zece ani n-o să mai știm cine sunt oamenii ăștia.

 HI: Nu e important? 

IV: Ba e important, dar… Acuma, eu nu susțin ideea asta că trebuie să fii apolitic și să nu te implici, dar una e să te implici și alta e să sfâșii pe toată lumea care nu-ți împărtășește părerea, Sau să ai senzația că, dacă cineva nu-ți împărtășește părerea, nu merită nici să-ți lingă talpa de la pantofi. Nu-i ok. Sunt oameni care au o anumită vârstă și au alte preferințe și poate nu rezonezi cu ei. Sunt oameni care au avut sau au niște experiențe, sau un mediu economic, o anumită educație și sunt compatibili cu o anumită zonă. Și nu mi se pare ok să fim așa încrâncenați. Personal, acum eu nu găsesc nimic amuzant la politică, am impresia că a dat-o-n tragic. Când faci satiră și când imiți un personaj, ai ce lua de la omul ăla. Dar oamenii care sunt în politică, pe multe din aceste personaje abia poți să le imiți. Adică și când le imiți sunt seci și…

 HI: Grotești?

IV: Da, unii sunt și grotești, într-adevăr. Nu mai e nimic de râs acolo. Trebuie să vină niște oameni poate mai inteligenți, mai carismatici. 

HI: Dar Caragiale a putut să râdă de ei. 

IV: Da, dar eu nu sunt Caragiale. (râde) Caragiale erau un geniu, cu siguranță, nu? Nu mă compar.

Irina Vlad: Poți să faci comedie pentru toți oamenii care să nu fie elitistă, fără să faci comedie proastă.

HI: Chiar așa, ai niște modele în comedie? Te-am văzut, la un moment dat, într-o fotografie, un selfie, cu Kramer din Seinfeld în spate. 

IV: Da, Seinfeld mi se pare absolut genial. Tot serialul Seinfeld și toate personajele. Îmi place umorul ăsta care nu e încrâncenat. Apropo de motivul pentru care nu pot să mă duc în zona asta politică. Îmi place când pot să aduc oamenilor un pic de ușurare, un pic de voie bună, un pic de liniște și nu neapărat să sap și mai tare în rana fiecăruia. Că oricum asta se întâmplă. Și poate să se întâmple și într-un mod mai lin… Eu nu sunt adepta ideii că totul trebuie să fie un chin și o suferință ca să ne dezvoltăm. Cred că se poate face prin mai multe feluri lucrul ăsta. Nu trebuie să ne chinuim în permanență. Acum, Caragiale chiar e un model, de Seinfeld – iar, nu mai zic… Îmi plac foarte mulți oameni. Cred că e foarte mult talent pe lume. Și în România foarte mult. Auzi des oamenii zicând că nu mai sunt actorii cum erau. Ei, pe naiba, nu mai sunt actorii cum erau! Eu cred că nu mai sunt puși în evidență atât de mult cum erau. Atunci erau alte vremuri. Dar uite, să ne referim la comedia care era în perioada comunistă, pe care o știe toată lumea, în care jucau actorii ăia renumiți. Era, tot așa, o comedie care nu era încrâncenată. Toată lumea se uita la ei. Și am impresia că oamenii făceau mai mult o comedie care să se adreseze tuturor, iar astăzi cred că e mai puțin în zona asta. Plus că s-a creat undeva senzația că, dacă e comedie, nu e cultă, știi? Nu e pe partea de cultură. A fost și multă comedie din asta ieftină. Și a contribuit la imaginea asta că, dom’le, comedia e pentru ăștia pe care nu-i duce capul, că-s proști. 

HI: Pentru mase. 

IV: Da, da, da. Și ăștia culți sunt triști, cumva, știi? Sunt profunzi. Și mi se pare o prostie. 

HI: Cred că s-a depășit un pic nivelul ăla. 

IV: Depinde. Dacă îi întrebi pe oamenii din generația bunică-mii, o să-ți spună că nu mai sunt actorii cum erau, se mai naște vreodată o actriță ca Stela Popescu, ca Draga Olteanu Matei? (imită personajul Mamaie). Ba eu cred că da. Dar poate nu o să mai primească atâtea roluri mișto, care să o pună în evidență atât de mult și nu o să mai fie atât de mult în roluri pe care să le înțeleagă toată lumea asta. Pentru că poți să faci comedie pentru toți oamenii care să nu fie elitistă, fără să faci comedie proastă. Oamenii nu sunt proști. E adevărat, au niveluri diferite de educație. Poate unii vor înțelege mai mult, alții mai puțin, dar asta nu înseamnă că nu vor înțelege și nu vor gusta umorul. Am impresia că ne-ar ajuta un pic să mergem în zona asta de umor, să nu ne mai separăm atâta. Apropo de care-i deștept, care-i mai puțin deștept, care are școală mai multă, care n-are, care-i așa, care-i altfel. 

HI: Dintre comedianții de la noi îți place cineva? 

IV: Mi-a plăcut tot timpul de Mihai Bendeac. E unul dintre comedianții mei tineri preferați, de când eram în facultate. Mi-a plăcut. Și eu aveam treaba asta să fac personaje și mă uitam la el cât de bine le făcea și de multe ori îl imitam. Mi se părea că învăț din chestia asta- îți extinzi ambitusul, încercând să faci diverse personaje. Și eu mă uitam la el chiar ca la un model. Aveam impresia că rezona foarte mult cu ce-mi doream eu să fac, dar nu știam atunci că-mi doream să fac meseria asta în zona de comedie. Și sunt foarte mulți oameni care îți spun A, nu, trebuie să faci așa. Iar eu pe vremea aia ascultam multe păreri din exterior și mi se părea că erau foarte relevante. Credeam că trebuia să fiu în toate felurile, cum credeau diverși oameni. Și fiind așa, nu reușeam să fiu nimic. Dar mie, personal, îmi plăcea de el foarte mult. 

Eu n-am fost un om care mergea la teatru în copilărie. Cred că mergeam așa cu școala, ca orice elev. Dar n-am fost o persoană care fierbea să facă, să vadă și care știa actori și piese de teatru. Nu, eu m-am dus la facultatea de teatru vrând să fiu o mică maimuță. Însă cumva, nu știu, nu m-am regăsit în zona asta. 

Apropo de Bendeac, pe mine m-a inspirat. Eu îmi doream să fiu așa ca el, să pot să fac lucrurile astea. Am avut senzația, nu știu de ce, că trebuia să fac altfel. Sau oamenii îmi spuneau că ar trebui să fie altfel meseria asta de actor.

HI: Mai serioasă? Cu mai multă dramă? 

IV: Cred că da. Am simțit că am fost împinsă destul de mult în direcția de actor de tragedie în facultate. 

HI: Deci opusul a ceea ce faci tu astăzi. 

IV: Da, da, da. Nu știu de ce. N-am găsit un răspuns dacă eu eram așa și încercam foarte tare să livrez imaginea asta a mea, sau pur și simplu cei din jurul meu nu m-au văzut și nu m-au înțeles.

HI: Poate atât puteau ei la facultate. 

IV: Da, posibil. Acum e și chestia asta că noi fetele trebuie să fim frumoase și atrăgătoare și abia apoi să fim oameni. E un subiect sensibil. 

HI: Chiar mă bucur că l-ai abordat. 

HI: Mi se pare că o femeie trebuie să fie aranjată, să fie frumoasă, să fie drăguță etc… Dar nu ăsta este scopul vieții ei. Cred că, înainte să fii toate chestiile astea, trebuie să vezi, ca om, cine ești tu de fapt. Ori, ca fată, ești tot timpul ghidată – să porți tocuri, să stai dreaptă, să faci eforturi. Parcă nu mai poți să te exprimi. Ei, la bărbați nu se întâmplă chestia asta. La bărbați nu vine unul să le spună ce să facă. Bărbații trebuie să se ducă cu instinctul, să facă ce simt ei. Ei, la femei, nu. Femeia trebuie să șadă frumos, să bea frumos, să zâmbească frumos, să miroasă frumos, nu știu ce. 

Ei, cred că, atunci când ești foarte tânără, fix asta nu-ți mai lasă loc să cauți în adevăratele tale resurse, sau în interiorul tău, să fii așa cum ești tu, de fapt. Și cred că asta se întâmplă mult și în facultate la fete, mai ales, că ele trebuie să joace multe femei atrăgătoare și multe personaje. Prea multă obsesie cu treaba asta de imagine. Dar nu vreau să se înțeleagă că sunt contra ideii de feminitate nu, nu, în niciun caz.

Însă nu cred că o femeie trebuie să fie doar atât. Și am impresia că, deși poate că nu se zice, ni se cere, de multe ori, să creăm femei care-s doar frumoase. Sau o femeie, dacă vine și vrea să, nu știu, să se caute în zona asta, să fie frumoasă – băi, numai acolo o lasă. O pun să fie păpușă și în filme și peste tot. Ea este frumoasă, de la ea nu avem pretenții. Mi se pare nedrept. 

HI: Sau nu avem pretenții de mai mult? 

IV: Păi da, dar cred că e nedrept pentru omul respectiv că e pus – și mai ales pentru fete tinere, că sunt puse – în situația în care să creadă despre ele că faptul că sunt frumoase e suficient. Până la urmă, dacă ești frumos, e o întâmplare a naturii. Dar tu trebuie să rămâi aia sau să slujești această formă toată viața.

Eu cred că am trăit treaba asta în facultate. 

HI: Ai fost limitată? 

IV: Da, puțin cred că am trăit asta. Mi-ar fi plăcut să primesc mai mult undă verde, să fiu mai liberă, să fac lucruri mai nebunești, nu să fiu femeie non-stop. Că ai văzut că mie-mi place să joc și bărbați, să mă duc în niște zone care nu sunt neapărat de fată frumoasă. 

HI: Șabloane.

IV: Exact. Cred că nici o femeie n-ar trebui să treacă prin chestia asta. Că după aceea, după ce a trăit ea totul și a experimentat totul și se trezește că vrea să fie și să joace- da, super, minunat, o s-o facă și mai bine, cu siguranță. Dar, dacă limitezi un om tânăr, doar pentru că e frumos și îl forțezi să rămână în chestia asta, mi se pare de anii 1900 puțin, așa. 

HI: Clipurile tale au întotdeauna un mesaj, e ceva subtil acolo, nu e doar distracție, doar satiră, este ceva mai subtil acolo. În unele am simțit feminismul tău. Te consideri feministă? 

IV: Da, mă consider feministă, dar nu în sensul ăla în care… 

HI: Militantă? Activistă? 

IV: Da, nu știu dacă ăsta e termenul. Mi se pare că feminismul acum a devenit și un motiv să urăști bărbații, sau un motiv să iei tot ce se întâmplă în jurul tău drept o ofensă.

 Acum nu-mi place că se duce în zona aia și nu aș merge în direcția asta. Dar feminismul în sensul în care femeia să fie liberă, să aleagă pentru ea, să se caute, să se găsească, să fie un om – da, absolut! 

HI: Să aibă aceleași drepturi cu bărbații?

IV: Da. Și mă deranjează foarte tare când constat un lucru: -îți spuneam și de facultate și am auzit-o de multe ori, chiar citez – aveam un profesor care a spus că “unei femei frumoase nu poți să-i ceri mai mult decât ceea ce are”. Și am rămas cu chestia asta – sigur? Doar asta are? Adică o femeie are ceva ce nici măcar nu e al ei? Și ce-o să se întâmple când o să fie alta care are frumusețea aia mai mult decât ea? Cred foarte mult în egalitatea care nu e împărțită pe sexe, chiar dacă noi suntem diferiți ca femei și ca bărbați. Mi se pare că suntem oameni înainte de toate. Unele femei sunt într-un fel, unii bărbați sunt într-un fel… Dar nu, sunt femeie și acum trebuie să umplu acest șablon de femeie și să trăiesc așa cum se trăiește, pentru că sunt femeie. 

Sunt feministă, dar în parametrii ăștia sănătoși. N-aș folosi niciodată feminismul ca să mă lupt cu cineva, sau ca să zic că toți bărbații sunt de rahat.

HI: Apropo, cuvinte vulgare folosești? Ce părere ai despre utilizarea lor în spațiul public, în comedie? 

IV: Nu sunt o fană. Înțeleg, sunt genuri și genuri acum și sunt oameni și oameni și unii o fac bine și alții nu o fac bine. Eu nu simt nevoia să o fac. Eu sunt un om destul de vulcanic și de exploziv, când mă enervez, sunt ca focurile de artificii. Îmi trece repede, dar când mă enervez, mă aprind. Dar nu simt nevoia în ce fac eu de cuvinte vulgare și am primit și foarte multe mesaje în sensul ăsta, mulți oameni mi-au spus că se bucură foarte mult că se pot uita la clipurile mele cu toată familia. Și asta mi s-a părut foarte frumos. Mă gândesc la ce fac ca la ceva ce apare la televizor, unde n-ar trebui să audă orice limbaj.

HI: Sau ceva ca pe vremuri. 

IV: Păi da, că și pe vremuri era tot la televizor, că nu aveam alte mijloace. Și nu poți să folosești cuvinte vulgare, să le audă copiii, sau să le audă oamenii pur și simplu… Și nici nu văd sensul. Sunt genuri, cum e stand-up, unde poate intră genul ăsta de atitudine și de limbaj. Dar la mine, în ce fac eu, nu simt. Ce, să înjure tanti Nuți? Nu prea are sens.

HI: Mai ai personaje pe care încă nu le-ai pus în acțiune? 

IV: Da, da, da. Mai am și sunt multe, unele sunt într-un stadiu avansat, multe sunt într-un proiect. Am chiar mai multe chestii noi care o să se întâmple anul ăsta. Să vedem când am timp să le termin.

Dar am niște idei acum și personaje noi. O să mai vin. 

HI: Mulțumesc foarte mult! Mult succes cu proiectele care urmează și cu cei mici. Mulțumesc mult pentru timpul ăsta. 

IV: Mulțumesc și eu!