Între arta războiului şi dragostea pentru artă

Samuraii au domnit în Japonia timp de mii de ani, jucând un rol preponderent în istoria ţării. Armurile lor, adevărate opere de artă, erau în acelaşi timp mijloc de protecţie şi sursă de orgoliu. Forţa armurii japoneze rezidă în detaliile sale: în materie de protecţie, cel mai mic element are o funcţie, iar ca operă de artă, formele rafinate şi subtilitatea decoraţiei merită o atenţie specială.

Pentru prima dată în Europa, muzeul din Quai Branly prezintă un ansamblu semnificativ de armuri din excepţionala colecţie „Ann şi Gabriel Barbier-Mueller”, dezvăluind universul războinic nipon şi locul lui în societatea japoneză. Prin intermediul a 140 de obiecte – armuri complete, căşti, arme, harnaşamente ale cailor – expoziţia descrie evoluţia echipamentului unui războinic din secolul al XII-lea până în veacul al XIX-lea, când casta militară nobiliară dispare în Japonia modernă.

Din 1185 până în 1603, secole cu lupte frecvente, „daymos”, marii proprietari funciari şi membri ai elitei militare, aveau nevoie de armurile lor pentru a supravieţui. Începând din epoca Edo (1603-1868), ele au devenit un simbol al bogăţiei şi al autorităţii.

Pasiunea transformată în colecţie

Armură din textile, piele și metal, cu cască pe care sunt figurate ridurile

La Barbier-Mueller, colecţia este categoric o problemă de familie. Colecţia de armuri „Ann şi Gabriel Barbier- Mueller” se situează între arta războiului şi dragostea pentru artă. Jean-Paul Mueller, tatăl lui Gabriel, era cunoscut pentru colecţiile sale Armani. Fiul lui se amuză să-l descrie. Este cunoscută şi mama lui Gabriel, Monique Barbier-Mueller, care n-a încetat să îmbogăţească colecţia de artă modernă a tatălui său, Josef Mueller… Se poate spune că Gabriel Barbier-Mueller a învăţat la o şcoală bună, dar a fost şi supus la o probă dură pentru a menţine nivelul acestei dinastii care a făcut din colecţionare o artă. Gabriel n-a avut timp să se întrebe ce teritoriu al artei a fost neglijat de înaintaşii lui. La 14 ani şi-a descoperit pasiunea pentru armura japoneză, în galeria unui negustor unde mersese cu părinţii. A trebuit să aştepte însă 15 ani până când a reuşit să transforme pasiunea în colecţie. A urmat, fără să intenţioneze, sfatul bunicului său, Josef Mueller, dat fiului său, pe care l-a sfătuit să nu colecţioneze aceleaşi obiecte ca el. Pasiunea lui o va contamina pe Ann, o texană întâlnită în Statele Unite în timpul studiilor, cu care s-a căsătorit. Cu o colecţie de aproape 600 de armuri de samurai, Gabriel încarnează astăzi tânăra gardă, ajunsă deja la 50 de ani, a dinastiei Barbier-Mueller. La vernisaj, el a trecut în revistă „armata” sa, împreună cu tatăl lui, înainte de a se întâlni cu Ann şi cu cei trei copii ai lor. Încălţat cu cizme de cowboy pentru această ocazie, Stephane Martin, directorul muzeului, părea chiar mai american decât oaspeţii săi care se exprimau într-o franceză perfectă.

Armură de războinic

Jean-Paul Barbier-Mueller afirma că familia lui era „programată genetic să colecţioneze”. Gabriel şi cei doi fraţi ai săi o demonstrează, ca şi cea de a patra generaţie, Nina, fiica Annei şi a lui Gabriel, care a colaborat la catalog şi a ajutat la asamblarea armurilor sosite în piese detaşate. Oboseala etalării s-a prelungit târziu în noapte, fără a lăsa niciun semn de oboseală pe chipul ei. Fără îndoială, aşa se transmite cultul colecţiei la familia Barbier-Mueller…

Ceea ce i-a fascinat întotdeauna pe Ann şi Gabriel, după mărtuisirea acestuia din urmă, au fost estetica şi creativitatea armurilor şi mai ales a căştilor, în rândul cărora nu întâlneşti două identice. Armurile se disting printr-o incredibilă diversitate a materialelor şi tehnicilor, fără corespondent în alte culturi. Unele sunt în papier-maché, altele în piele. Materialele sunt adesea de origine animală, cum ar fi pielea de mistreţ, asociată într-o armură Edo cu aurul şi cu bronzul. Un ornament de cască din secolul al XVIII-lea, care reprezintă un animal fantastic, poate fi o ştiucă. Există una prevăzută cu dinţi naturali şi cu o coamă de cal.

Primele armuri

Armură de arcaș cu cască animalieră

Cele mai vechi armuri, care datează din perioada Yayoi (către 300 î.Ch. – cca. 250 d.Ch.), erau constituite din benzi de fier, puse una lângă alta sau formate din mai multe plăci. Armura cu mai multe plăci, fără îndoială de origine coreeană, a suferit o evoluţie în armura curentă japoneză. Armurile de acest tip au fost purtate până în secolul al IX-lea. În epoca Heian (794-1185), a fost instituit un sistem de recrutare militară. Când acesta a luat sfârşit, armata a fost înlocuită cu trupe de seniori din provincii, ceea ce a marcat dezvoltarea castei samurailor. Armura de tip „oyoroi”, mai elegantă, a apărut în acea perioadă. Regulile care guvernau atunci statutul de samurai fuseseră elaborate la crearea Shogunatului, guvernare de tip militar. Armurile au evoluat pentru a se adapta nevoilor infanteriştilor care îi însoţeau pe samuraii de rang înalt.

Primul guvern militar al Japoniei a fost instituit în perioada „Kamakura”, de clanul Minamoto, în timpul războiului Genpei (1180-1185). Armura „oyoroi” a cunoscut apogeul în această perioadă, în cursul căreia bătăliile erau purtate în special de arcaşi călăre. Armurile erau mari şi impozante. Căştile, foarte rotunde, erau formate din lamele juxtapuse. Epoca „Nanbokucho” (1333-1392) a fost marcată de războaie în care două corpuri imperiale îşi împărţeau puterea. Două tipuri de cuirase similare au apărut atunci: „haramaki” şi „domaru”. Ambele acopereau trupul, dar prima se încheia în spate, a doua în partea dreaptă. Ele erau compuse din benzi de piele şi plăci de fier lăcuite independent.

Japonia a fost unificată în timpul shogunatului clanului Ashikaga, la Kyoto, la începutul epocii „Muromachi”. Dar războiul civil a izbucnit la puţin timp după acest moment şi ţara a căzut în „Epoca provinciilor în război” (Sengoku jidai), perioadă care a durat mai mult de un secol (1467-1603). Infanteriştii au continuat să poarte armura „domaru”. Casca de tip „akodanari”, de formă bombată evocând un pepene, a fost concepută în această perioadă. În 1543 au sosit în sudul Japoniei marinarii portughezi, aducând cu ei archebuzele. Armurierii japonezi au început să producă o armă asemănătoare, numită „teppo”. Ei au creat cuirase formate din plăci de metal mai groase, dintr-o bucată, pentru a rezista gloanţelor.

Armură completă de samurai

În 1583, „daymo” Toyotomi Hideyoshi a asediat castelul lui Momoyama de la Kyoto. El a încercat în zadar, de două ori, să invadeze Coreea. Aceste invazii mobilizau un număr important de soldaţi şi de armuri. Armurierii au căutat deci mijloace de a simplifica fabricarea acestora. Ei au înlocuit plăcile individuale şi au suprimat astfel o lungă tehnică de fabricaţie. Această perioadă înfloritoare în arte s-a tradus prin armuri cu forme variate, departe de canoanele estetice obişnuite. Căştile, numite „kawari kabuto”, au primit o mulţime de forme înalte. Odată cu sosirea primilor occidentali şi a armelor de foc, fabricarea cuiraselor din metal se generalizează pentru a asigura protecţia împotriva gloanţelor. Impactul „nanban” (influenţa străină) a contribuit la modificarea formelor armurii până la sfârşitul perioadei Edo (1603-1868). Armele de foc au jucat un rol determinant în marea bătălie de la Sekigahara din 1600, în care victoria lui Tokugawa Ieyasu a marcat o cotitură crucială în istoria Japoniei, ducând la unificarea ei.

Samurai și cai în armuri

Epoca Edo, era Tokugawa. În 1603, Tokugawa Ieyasu, primul shogun din dinastia „Tokugawa”, şi-a stabilit curtea în oraşul Edo (astăzi Tokyo). În 1615, oraşul Osaka a capitulat şi unirea shogunatului a fost completă. Japonia a rămas unită în timpul domniilor succesive ale acestei dinastii, apoape trei secole. În timpul acestei perioade relativ calme, armura a devenit treptat un obiect ceremonial. Fabricarea ei a cunoscut un mare rafinament artistic. În această epocă a fost stabilit sistemul numit „Sakin Kotai”, care impunea ca „daymos” să aibă o reşedinţă la Edo, în care trebuiau să locuiască din doi în doi ani. La plecarea, ca şi la sosirea lor, aveau loc mari procesiuni ceremoniale, care le permiteau să-şi arate armurile ca semn exterior de bogăţie. În cursul acestei perioade, influenţa creştinismului adus de misionarii portughezi devine tot mai apăsătoare pentru guvernul japonez. În 1635, graniţele Japoniei sunt închise şi practicarea creştinismului, interzisă. În absenţa războiului şi a noii influenţe străine, armurile sunt inspirate de stilurile vechi. „Oyoroi” şi armura „domaru” au reinventat moda. În 1853, comandorul american Matthew Perry intră în golful Edo şi reuşeşte semnarea unui acord comercial istoric între Japonia şi Statele Unite. Aceasta a condus la redeschiderea frontierelor japoneze şi a permis dezvoltarea japonismului în Occident. În 1868 a avut loc restauraţia Meiji şi Japonia a fost din nou condusă de un împărat. Legea din 1876 a interzis portul sabiei şi a marcat sfârşitul epocii samurailor.

Armuri personalizate şi Codul Bushido

Armură din piele și material textil, personalizată cu pene

Principalele materiale erau fierul, lacul, pielea, ţesăturile şi metalele preţioase şi semipreţioase. O armură reprezenta efortul conjugat al mai multor artizani, fiecare având o specialitate: fierarul realiza toate piesele de metal, lăcuitorul impregna lacul, atât pentru a consolida fierul şi pielea, cât şi pentru a le proteja de intemperii. Marochinierii creau elementele de protecţie pentru părţile vulnerabile ale armurii. Ţesătorii fabricau veşmintele purtate sub armură şi brodau ornamentele de pe mâneci şi de pe poalele „fustei de dedesubt”. Alţi arizani lucrau metalul, cel mai adesea aur sau aramă, folosit pentru ornamente plasate pe diferite porţiuni ale armurii. Materiale diverse, ca pene sau păr, erau adesea adăugate pentru a personaliza armura.

O secţiune a expoziţiei este consacrată mitologiei animaliere din care casca îşi împrumută forma, fie că este vorba de corn de rinocer stilizat sau de corbi, care, potrivit tradiţiei i-ar fi învăţat pe samurai arta luptei cu spada. Fierarul trebuia să fie un adevărat virtuoz pentru a răspunde cererilor de multe ori extravagante ale comanditarilor… Căştile pot, de asemenea, asocia elemente din epoci diferite. Una dintre piesele importante, din secolul al XIV-lea, a fost remontată în veacul al XVIII-lea. Ea a servit, de altfel, ca accesoriu în studiourile cinematografice londoneze.

Cască animalieră

În 1445, portughezii au introdus archebuzele, care produceau un fum orbitor. Chiar dacă decorul e mai puţin important în această perioadă, samuraii au încercat să se distingă prin elemente de o fabuloasă creativitate, cum ar fi „kawari”, cuvânt care desemnează o cască transformată cu scopul de a fi spectaculoasă. Există astfel în expoziţie un model de la începutul secolului al XVII-lea, în formă de cochilie…

Piaţa de armuri de samurai s-a născut în 1868, în urma legii care a desfiinţat ordinul samurailor. Aceştia au început să-şi cedeze armurile la sfârşitul secolului al XIX-lea. Au apărut atunci primii negustori şi marii colecţionari europeni. Faimoasa colecţie a clanului Mori, care s-a transmis din generaţie în generaţie, a fost achiziţionată în 1921-1924 de reverendul Richards, care a predat engleza în Japonia, de la un senior local. Gabriel Barbier-Mueller a cumpărat-o de la un descendent al reverendului. Acum piesele se găsesc mai rar.

Cască având un motiv simbolic

Ann, care, aşa cum afirma cu umor Gabriel, „voia să joace rolul de femeie-samurai care ştia să lupte pentru a apăra castelul în absenţa soţului”, având o cultură redutabilă, a supravegheat educaţia copiilor în domenii diverse, cum ar fi arta, poezia sau artele marţiale. Era cumva o continuare a codului samurailor, care se sinucideau uneori cu soţiile lor, ceea ce era un semn de mare onoare. Părinţii îşi pregăteau atunci fiicele pentru această eventualitate, arătându-le locul în care trebuiau să plaseze pumnalul, numit „kaiken”. Colecţionarii doresc să ilustreze prin colecţia lor etica, mai ales cele şapte valori care guvernau conduita samuraiului, printre care onoarea, curajul, loialitatea, şi care sunt codificate în Şcoala Bushido.

Fiul lui Gabriel Barbier-Mueller, colecţionar şi el, a deschis recent prima expoziţie cu piese din colecţia sa, „Bijuterii bărbăteşti”, în muzeul familiei de la Geneva. Ea a fost destinată în principal gemelor, dar în relaţie cu obiecte etnice din Africa, Asia şi Oceania.

Luptători, păstrători ai ordinii, esteţi… Samuraii sunt toate acestea la un loc. Timp de şapte secole, au condus Japonia cu aceeaşi siguranţă cu care şi-au condus caii. Ei erau consideraţi nişte maeştri ai războiului.

Cască Bamen

Una dintre armuri reprezintă într-o oarecare măsură ultima generaţie a cuiraselor din perioada „Meiji” (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor). În timp ce casta războinicilor fusese abolită şi numai armata mai avea voie să poarte sabie, o armură de samurai era simbolul unui trecut glorios. Când au preluat puterea, samuraii au răsturnat curtea imperială de la Kyoto pentru a impune o guvernare militară. Rapizi şi eficienţi, au ştiut să dezvolte tehnica militară trecând de la raiduri organizate la lupte de cavalerie conduse de adevăraţi seniori ai războiului. Caii, alergând şi muşcând în timpul luptei, erau şi ei arme egale cu „yumi”, un mare arc compus dintr-un ansamblu de baghete de lemn, lamele de bambus şi jonc. Armura era în acelaşi timp suplă şi rigidă, graţie unui ingenios sistem de îmbinare a plăcilor de protecţie, numite „sane”. În timpul neîncetatelor lupte între clanuri, tehnicile de luptă au evoluat. Sabia a devenit din ce în ce mai importantă. Când se terminau săgeţile, sabia lungă, „tachi”, permitea continuarea luptei călare, în timp ce auxiliarul ei mai mic, „wakizashi”, era folosit în lupta corp la corp. Portul celor două săbii era apanajul aristocraţiei militare.

Cască cu statuetă de divinitate devenită ornament frontal

Reputaţia lamelor, suple, dure şi ascuţite, se datora unei tehnici de forjare unice. Mai multe straturi de oţel, cel mai dur învelindu-l pe cel suplu, sunt lucrate împreună până la obţinerea unei structuri în folii extrem de performantă. Secolul al XV-lea a fost epoca în care sabia înlocuieşte definitiv arcul la samurai, provocând modificarea armurilor greoaie, „oyoroi”, ce cântăreau aproape 28 de kilograme. Mai uşoare, noile cuirase „domara” şi „haramaki”, folosite până atunci de infanterişti şi de samuraii de rang inferior, servesc acum drept model. Mai scurte, dotate cu „sane” şi cu o fustă cu falduri multiple ce facilitau mişcarea în lupta corp la corp, ele erau întărite la nivelul pulpelor, genunchilor şi braţelor. Cele mai frumoase lame cereau un an de fabricaţie şi erau produse pentru „katana” de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În acest secol, armurile în stil „domaru” trebuie să-şi îmbunătăţească forţa protectoare pentru a face faţă archebuzelor. „Sane” devin plăci metalice lungi şi late. Armurierii împrumută de la europeni diverse elemente, cum ar fi pectoralii, pe care le adaptează ţinutei japoneze. Această diversificare este însoţită de o preocupare estetică, elita samurailor îşi dezvoltase sensibilitatea artistică începând cu epoca „Muromachi”.

Această tendinţă se va amplifica în perioada Edo, când samuraii vor schimba sabia cu penelul funcţionarilor şi oamenilor de litere. Chiar dacă nu mai poartă zilnic chimonoul şi sabia, ei nu-şi dispreţuiesc armurile, emblemă a statutului lor social. Cu această conotaţie, păstrându-şi caracteristicile militare, acestea devin adevărate opere de artă. Simboluri extrem de sofisticate ale culturii nipone, ele constituie daruri diplomatice perfecte. Colecţiile europene cuprind asemenea preţioase armuri realizate de maestrul Iwai Yozaemon, armurierul favorit al shogunului Tokugawa Ieyasu la începutul secolului al XVI-lea. Mulţi colecţionari sunt interesaţi de universul acestor războinici de legendă. Gabriel Barbier-Mueller este unul dintre ei.

Luptători, păstrători ai ordinii, esteţi…

Cască de samurai

Războinici de temut, ei nu sunt mai puţin sensibili la artă. Două faţete descoperite în expoziţia din Quai Branly.

Încă din hol publicul este primit de doi fioroşi războinici călare pe cai în zale. Ornamentaţia rafinată a pieselor ce au aparţinut puternicului clan „Mori”, a cărui origine urcă până în secolul al XII-lea, impresionează şi detronează imaginea pictată a războinicului însetat de sânge, dezvăluind rolul de emblemă, de simbol social, de rang şi de putere al armurii de samurai. Un rol important este acordat esteticii, brocarturile ornând veşmintele de sub armura cu aplicaţii preţioase şi decoruri complicate. Sunt folosite şi alte materiale excepţionale, ca pielea de şarpe prelucrată de pe mânerul sabiei sau scoicile şi lacurile de la şa şi de pe căpăstru. Un lux care nu era însă obligatoriu pentru toţi. În secolul al XVI-lea, când se afirmă gustul pentru fast la seniorii războinici ai provinciilor, căştile cu lamele protectoare adoptă forme înalte, numite „kabuto”, ilustrate mai ales de un model uimitor, compus dintr-o singură placă metalică desenând un craniu exagerat de îngust pe care urechile, sprâncenele şi ridurile sunt figurate în relief. Armurile au căpătat apoi o dimensiune ceremonială şi au devenit adevărate opere de artă.

Cască cu cioc de corb

Armurile de paradă sunt personalizate de către artizani cu elemente decorative simbolice, ce-şi găsesc sursa în budismul zen, adoptat în secolul al XII-lea, şi care este la originea celor şapte virtuţi ale codului de onoare Bushido, sau cu statuete ale unei divinităţi devenite ornament frontal.

Dar nu lipsesc nici forţele shintoiste ale naturii… Măştile jumătate-om, jumătate-pasăre evocă spiritele pădurii, ornamentele marine ale căştilor aduc un omagiu legendei Japoniei, născută dintr-o picătură a oceanului. În paralel, sunt produse modele „nanban”, termen evocând „barbarii veniţi din sud”, adică portughezii. Ultima parte a expoziţiei se opreşte asupra fabricării echipamentelor. Este retrasată evoluţia armelor, de la arcul primilor cavaleri samurai la sabie, simbolul şi privilegiul castei.