S-a spus nu o dată că România a cam dispărut de pe harta diplomatică a Europei şi a lumii, argumentându-se prin lipsa aproape totală a dialogului său cu liderii continentului şi din alte zone ale planetei. Personal, am crezut că, totuşi, s-a forţat nota, dar, pe măsură ce a trecut timpul, am realizat că observaţia este mai mult decât îndreptăţită.
Dintr-o atare perspectivă am avut o nouă confirmare chiar zilele trecute, când, la Bucureşti, Ambasada R.P. Chineze a organizat tradiţionala recepţie de ziua naţională, prilej deosebit la care, de regulă, este prezentă crema diplomaţilor aflaţi la post în România, cărora li se adaugă, evident, demnitari, oameni politici, oameni de cultură, parlamentari şi alte personalităţi de seamă din ţara noastră. Prezenţa lor la manifestarea respectivă este şi o modalitate de a sublinia semnificaţia aparte a raporturilor României cu această superputere politică şi economică a Asiei şi a lumii. Cu atât mai mult am fost surprins să constat că de la recepţie au lipsit reprezentanţii puterii de la Bucureşti, ei înghesuindu-se, în schimb, la recepţiile ambasadelor Franţei şi SUA (aceasta din urmă boicotată de Traian Băsescu în 2009, întrucât, după cum a aflat presa, el era supărat că Washingtonul nu-şi trimisese încă ambasador în România!), ceea ce mi se pare o gafă diplomatică de nepermis. Spun asta ştiind cu câtă atenţie şi rigoare tratează atare evenimente cancelariile diplomatice ale Franţei, Germaniei, Rusiei, Americii, Japoniei, Italiei ori Spaniei. A vorbi despre semnificaţia unei atare absenţe mi se pare mai mult decât superfluu, îndeosebi când ne aflăm în faţa unei ţări asiatice, care în plus are acel statut ce îl are şi care, mai mult decât orice, a deţinut un rol aparte în cronica raporturilor României cu această zonă a lumii. Pe scurt şi fără ocolişuri: mi se pare mai mult decât regretabil că România de azi îşi poate permite să persifleze ori să sfideze un stat precum China, şi chiar dacă simpla prezenţă la o recepţie diplomatică pare un gest minor, el nu poate fi perceput ca atare de o ţară ce se respectă pe ea şi implicit pe cei cu care ar putea avea relaţii deosebite, pe care alţii le caută cu lumânarea. Noroc într-un fel că reprezentanţii de prim rang ai opoziţiei au onorat această recepţie, evocând astfel dimensiunea reală a importanţei Chinei pe eşichierul politic mondial şi bilateral.
Totodată, trebuie să-mi amintesc cu vădită neplăcere că, în urmă cu vreo 15 ani, la o dezbatere televizată între doi candidaţi la Preşedinţia României, unul dintre ei îl apostrofa pe celălalt întrucât stabilise un dialog politic la cel mai înalt nivel, urmat de raporturi economice reciproc avantajoase cu R.P. Chineză. Culmea ironiei, cel apostrofat a bătut în retragere în faţa agresivităţii ideologice a adversarului său, care nu ştia, ori, ignorant cum s-a dovedit, nu ştia că exact în acele zile, la Beijing, se afla în vizită oficială cancelarul Germaniei, Helmut Kohl, care era însoţit de o delegaţie de peste 400 (patru sute) de oameni de afaceri din ţara lui. Mai mult decât atât, în timpul acelei vizite, între atâtea alte documente economice, s-a semnat unul prin care o firmă germană furniza uneia locale osii şi boghiuri făcute la Balş ( România), întrucât mahării din ţara noastră tăiaseră marile punţi de comunicare directă pe care le aveau cu China! Pe urmă, fie că vorbim despre prezidenţiabilul de acum un deceniu şi jumătate, fie că vorbim despre actualul locatar de la Cotroceni, o altă întrebare îndreptăţită îşi face din nou locul: au avut şi au ei consilieri pe probleme externe abilitaţi şi, dacă da, ţin ei seama de opiniile şi sfaturile lor? Mai mult ca sigur că nu, văzând politica externă românească actuală şi mai ales rezultatele ei. Care rezultate sunt ilustrate de recenta vizită la Bucureşti a preşedintelui Maltei (316 kmp; 402.668 locuitori; PIB per capita – 19.302 $), George Abela, care, după convorbirile cu Traian Băsescu de la Cotroceni, a lăudat cu deosebită satisfacţie gazdele sale din… Bulgaria! Nu e o banală întâmplare, ci o potriveală perfectă a destinului: între China şi Malta, mai-marii noştri conducători au optat pentru Malta, primind ce li se cuvine – un cald omagiu adus ţării vecine de la sud de Dunăre. Ar fi de râs, dacă n-ar fi adevărat, dar şi tragic.
