Între neclaritate și fabricarea unui personaj

Trebuie să încep cu onestitate — acel soi rar de adevăr curat care nu face zgomot, nu se vinde la tarabă și nu urcă în sondaje, dar rămâne, ca o flacără mică, ghid în negura lucrurilor pierdute.

Când Călin Georgescu a pășit în agora, purtând hlamida grea a unei candidaturi prezidențiale, n-am simțit tresărirea aceea pe care o aduce o viziune limpede, nici timbrul adânc al unei gândiri statale. Ceea ce se arăta pe scenă era un spectacol cu decoruri de idei mari, dar cu replici ce nu păreau ale timpului nostru. Gravitatea era acolo, da — dar era o gravitate studiată, ca într-un monolog de repetiție rostit într-o sală goală.

Părea mai degrabă o reverie solemnă despre o Românie ideală, spusă cu ochii întorși spre trecutul mitizat, decât o propunere lucidă pentru o țară vie, sfâșiată de prezent. O piesă cu accente de profeție, dar fără corul cetății, fără freamătul realității — doar ecoul propriei rostiri.

Și astfel, n-a fost un început de drum, ci un gest simbolic, unul dintre acele momente în care politica românească pare să caute mai mult figuri decât viziuni, mai mult solemnitate decât soluții.

Și totuși, ceea ce părea o simplă pată de culoare — ușor ridicolă, poate, dar inofensivă — s-a transformat, cu trecerea timpului, într-o breșă dureroasă în zidul statului de drept. Nu mai vorbim doar despre o figură excentrică a peisajului politic, ci despre o dilemă sistemică: cum poate un stat să tacă atâta vreme în fața propriilor suspiciuni?

Astăzi, numele lui Georgescu nu mai înseamnă doar un om, ci un dosar care nu se mai închide, o anchetă fără concluzie, un ecou într-un tunel fără ieșire. Iar absența unui verdict, a unei clarificări oficiale, nu îl afectează, paradoxal, pe el în primul rând — ci pe noi toți. Pe sistem. Pe instituții. Pe credibilitatea noastră în fața propriului destin democratic.

Să fie limpede: nu există, până în această clipă, o probă clară care să-l lege irevocabil de trădare, de conspirație, de pericol sistemic. A susținut idei îndoielnice? Fără îndoială. A flirtat cu narative care sfidează realitatea geopolitică? Da. Dar într-o democrație matură, până și delirul are dreptul lui la exprimare. Ne place sau nu, libertatea înseamnă și a suporta libertățile altora.

Grav nu este delirul, ci tăcerea justiției. Grav este că, ani la rând, un cetățean — fie el poet sau propagandist — poate fi lăsat într-un limbo juridic, fără să afle dacă este judecat sau doar suspectat pe vecie. Grav este că din această absență de hotărâre se nasc simboluri — și simbolurile, fie că sunt martiri sau monștri, nu mai pot fi demontați ușor.

A spus-o, cândva, Nicușor Dan, și bine a spus: „această chestiune trebuie clarificată.” Nu doar pentru că așa cere logica statului de drept, ci pentru că așa cer mecanismele unei națiuni care nu mai poate funcționa pe bârfe și pe amânări.

Ori avem probe și încheiem capitolul prin lege, ori n-avem și o spunem răspicat. Pentru că insinuarea continuă e un cancer lent, care distruge instituțiile din interior. Nu Georgescu e pericolul. Ci amânarea. Ezitarea. Neputința.

Căci da, Georgescu nu e un caz singular. Este doar o piesă dintr-un mozaic mai larg de personaje fabricate de indecizie, de lentoarea deciziilor, de lipsa curajului în a spune: acesta e adevărul. Îl credem periculos? Atunci să-l confruntăm cu legea. Nu-l credem vinovat? Atunci să-i dăm drumul din labirintul suspiciunii.

Și mai e ceva. Această formă de izolaționism romantic, această chemare la repliere națională, la o Românie autosuficientă, închisă și mistică — nu e o idee nouă. E o rămășiță a altor vremuri, reciclată în ambalaj de salvator. Dar ea nu se combate cu dosare fără final. Se combate cu idei. Cu fermitate democratică. Cu educație. Cu transparență.

Iar dacă justiția nu îndrăznește să spună clar ce e adevăr și ce e ficțiune, riscăm să devenim un popor care trăiește printre personaje inventate. Nu de alții. Ci de fricile și tăcerile noastre.

Să nu uităm, deci: justiția nu e chemată să creeze mituri. Ci să le destrame. Cu probe. Cu decizii. Cu verticalitate.

Altfel, vom continua să ne privim în oglinda tulbure a unui stat care nu mai știe cine este.