Între prostie şi sărăcie

Nu cred că voi uita niciodată figura unui bucătar de ocazie. Lucra part-time la un hotel cu 35 de etaje, din New York, și o făcea cu un soi de automatism care, pe mine, m-a băgat la mare încurcătură. La ora şapte dimineața, în salonul de mic-dejun al Hotelului Hyatt, omul nostru făcea omlete și ouă ochiuri la comandă. Fiind devreme, am avut timp să schimbăm și cîteva „mingi”.

– Cîți ani aveți?

– Nici mai mult, nici mai puțin de 75, mi-a răspuns.

– Şi, de ce faceți asta?

– Am o pensie foarte mică și nu-mi ajunge să trăiesc.

Clar ca bună ziua. Omul era obligat să-și asume munca pînă înaintea morții.

Sălbatic capitalism, vor zice unii! Mai ales cei învățați de statul român în tranziție să se pensioneze anticipat şi cu diverse avantaje. Am întîlnit un fost coleg de clasă. Gras, verde, cu burtă, cu fălci, fericit. Fusese mai mult milițian și mai puțin polițist. Era fericit că nu face nimic. Ba, se și lăuda cu asta. La 50 de ani era un pomanagiu de lux. Şi nu mai voia să facă nimic. Culmea este că nici nu-l obliga cineva să mai facă și altceva. Omul se mulțumea cum o duce și cam acestea erau limitele și aşteptările sale.

Ieri-dimineață, o emisiune de televiziune încerca să mă convingă de disperarea unui specialist în detonări de mine și bombe. Omul era la pensie și nu primea decît 1.000 de RON. Extrem de puțin. Chiar revoltător de puțin. Dar omul în cauză, verde, sănătos, chiar plesnind de sănătate, mai avea o șansă. De a merge să lucreze în Turcia, pe-un salariu de 3.000 de euro, plus casă și masă. Şi era folosit ca exemplu pentru disperarea poporului român silit să se arunce în ghearele morții din pricina sărăciei.

Mă tem că înțelegem lucrurile pe dos și riscăm să-i împingem și pe alții în fundătura gîndirii unor jurnaliste care văd pe toți pereții numai milioane de euro.

La urma-urmei, la 57 de ani, sănătos tun, cu 3.000 de euro pe lună este o nouă viață la orizont. Chiar una norocoasă, într-o vreme în care în România sute de mii de oameni trăiesc cu 200-250 de euro pe lună.