Invitaţie la lectură

”Ucenicul arhitectului”

Nominalizat, chiar în anul apariţiei, la Walter Scott Historical Novel Prize, romanul Ucenicul arhitectului e o poveste plină de culori şi de lumină, care se desfăşoară în neuitata vreme a sultanului Soliman Magnificul. Un băiat pirpiriu, numai ochi şi păr zburlit, coboară de pe o corabie la Istanbul, să ducă un dar fără seamăn la seraiul sultanului: un elefant cu totul şi cu totul alb. Cei doi sunt repede prinşi într-o înlănţuire de istorii tainice, în care se amestecă iubiri fără speranţă, viziri plini de cruzime, cadâne şi sultane viclene, vrăjitoare şi uneltiri de curte. Nedespărţit de prietenul lui, elefantul, băiatul ajunge în scurtă vreme ucenicul lui Mimar Sinan, unul dintre cei mai faimoşi arhitecţi din Imperiul Otoman, alături de care ridică, ani în şir, moschee după moschee.

„Elif Shafak alege pentru romanul ei un fundal istoric generos, plin de frumuseţe. Ucenicul arhitectului poate fi citit ca o serie de viniete fascinante, inspirate din alăturarea artei cu religia, a creativităţii cu devoţiunea… O carte vibrantă, plină de spirit, vie”. (The Washington Post)

„O punere în scenă spectaculoasă, un roman populat cu armate de aventurieri, ţigani misterioşi şi curtezane cărora nu le lipseşte bunătatea, Ucenicul arhitectului este şi un poem de dragoste închinat frumuseţii cosmopolite a Istanbulului.” (The New York Times Book Review)

„Arhitectura este unul dintre subiectele puternice ale lui Elif Shafak. Romanul ei este construit pe mai multe straturi, ce impresionează prin splendoarea detaliului imbricat şi prin măreţia viziunii, o viziune care arată cum ura şi egoismul distrug o lume ce poate fi reconstruită numai prin dragoste.” (The Observer)

”Ideea romanului mi-a venit prima oară într-o după-amiază însorită în Istanbul, pe când mă aflam într-un taxi blocat fără speranţă în trafic. Mă uitam supărată pe geam, fiindcă întârziasem deja la o întâlnire, când privirea mi-a alunecat peste drum, către o moschee ce se înălţa aproape de ţărmul mării. Era Molla Celebi, una dintre frumuseţile mai puţin cunoscute ale lui Sinan. Mi-am zis că, dacă traficul nu se urneşte curând, n-ar fi rău să născocesc o poveste cu arhitectul Sinan şi o şatră de ţigani. Deoarece un ţigănuş stătea pe zidul de alături, bătând într-o cutie de tinichea întoarsă cu gura în jos. Apoi taxiul a luat-o din loc şi am uitat cu totul de ideea asta până când, o săptămână mai târziu, am primit prin poştă o carte. Era Epoca lui Sinan: arhitectură şi cultură în Imperiul Otoman. O imagine din carte mi-a atras atenţia: un portret al sultanului Soliman, înalt şi chipeş în caftanul lui. Dar nu el, ci figurile din fundal m-au intrigat cel mai tare. În faţa moscheii Suleymaniye erau un elegant şi un cornac, spre marginea tabloului, de parcă ar fi fost gata să o ia la goană, neştiind ce căutau în acelaşi cadru cu sultanul şi cu monumentul dedicat lui. N-am putut să-mi mai iau ochii de la imaginea asta. Astfel, povestea m-a găsit pe mine… De altfel, Sinan declara: Fie ca lumea să curgă întocmai ca o apă. Pot doar să sper că şi această poveste va curge întocmai ca apa prin inimile citiorilor săi”.

Elif Shafak (n. 1971) a studiat Relaţiile internaţionale la Middle East Technical University din Ankara. Are un masterat în Studii feministe şi un doctorat în Știinţe politice. A predat la mai multe universităţi din Turcia, Marea Britanie şi Statele Unite şi a colaborat cu articole la numeroase publicaţii, precum The Washington Times, The Wall Street Journal, The New York Times, The Economist sau The Guardian. A publicat mai multe romane: Misticul (1997), distins cu Premiul Rumi un an mai târziu, Oglinzile oraşului (1999), Privirea (2000), care i-a adus în acelaşi an premiul Uniunii Scriitorilor Turci pentru cel mai bun roman, Palatul Puricilor (2002; Polirom, 2014), Sfântul nebuniilor incipiente (2004; Polirom, 2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2010; Polirom, 2011, 2014), Lapte negru (2011; Polirom, 2012, 2015), Onoare (2012; Polirom, 2013) şi Ucenicul arhitectului (2014; Polirom, 2015). Scrise în turcă ori în engleză şi traduse deja în peste 40 de ţări, cărţile ei se bucură de aprecierea criticii şi de un succes de public considerabil.

Elif Shafak este şi autoarea bestsellerului internaţional Bastarda Istanbulului, cât şi a volumului Onoare. Este o poveste zguduitoare despre crimă, iubire şi familie, care se întinde pe trei generaţii, urmărindu-şi personajele în locuri extrem de diferite, dar la fel de fascinante – un sat kurd izolat de lângă Eufrat, gălăgiosul şi exoticul Istanbul, ploioasa Londră. Esma, o tânără de origine kurdă, stabilită în Londra, aşterne pe hârtie povestea familiei sale, de la naşterea sub auspicii nefaste a mamei şi a surorii ei gemene – Pembe şi Jamila – până la sfârşitul lor tragic. Onoare este în acelaşi timp un exerciţiu de exorcism menit să purifice sufletul Esmei de ura împotriva fratelui care i-a ucis mama şi o poveste moralizatoare ce arată cât de nocivă poate fi obsesia onoarei pentru mintea necoaptă a unui adolescent de şaisprezece ani. Shafak abordează în acest roman al ei o temă extrem de actuală, cea a „crimelor de onoare”, care continuă să fie o realitate înspăimântătoare nu numai în societăţile musulmane, ci şi în comunităţile de imigranţi din Vest.

”Mihai I, ultimul rege al românilor”

Sunteţi aşteptaţi la Librăria Humanitas de la Cişmigiu sâmbătă, 14 mai, ora 17.00, pentru lansarea cărţii Mihai I, ultimul rege al românilor de Tatiana Niculescu Bran.

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care ţărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist, instalat la putere prin fraudă, minciună şi manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public şi compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea şi modestia definesc viaţa adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generaţiile viitoare un reper de înţelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunţat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbeşte i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăieşte o dimineaţă din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coşmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-şi ascundă emoţiile şi să-şi compună, ca de atâtea ori până atunci, în situaţiile dificile, o faţă impenetrabilă. Collect yourself, i-ar şopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Volumul este semnat de Tatiana Niculescu Bran, cunoscuta autoare a romanelor Spovedanie la Tanacu, Cartea Judecătorilor, Nopţile Patriarhului, În Ţara lui Dumnezeu, Povestea Domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi a două piese de teatru (Spovedania şi Brâncuşi contra SUA). Romanul ei de debut, Spovedanie la Tanacu, a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, care a obţinut Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Între 1995 şi 2008, a fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service. În perioada decembrie 2014–aprilie2015, a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial.

La eveniment vor vorbi, alături de autoare, academicianul Nicolae-Șerban Tanaşoca, scriitoarea Ana Barton şi Lidia Bodea, directorul general al Editurii Humanitas. Actriţa Dorina Chiriac va citi pentru public un fragment din carte.

”Adio, iubito”

Cu opt ani în urmă…

Moose Malloy îşi trăia cel mai frumos vis: urma să o ia în căsătorie pe răpitoarea roşcată Velma. Însă planurile lor sunt zădărnicite de acuzaţiile de jaf armat, susţinute de probe înscenate cu abilitate.

După ispăşirea pedepsei…

Malloy e din nou liber şi prima sa dorinţă este de-a o reîntâlni pe Velma. Dar, într-o zi caniculară, îl întâlneşte întâmplător pe Marlowe, care se oferă să-l ajute. Târât dintr-o speluncă în alta, în căutarea Velmei, Marlowe ajunge să se confrunte atât cu gangsteri periculoşi, gata oricând să tragă fără să pună întrebări, cât şi cu poliţişti corupţi. Iar în scurt timp ceea ce începuse ca o simplă căutare a unei persoane dispărute devenie o chestiune de viaţă şi de moarte…

„Chandler nu este doar cel mai bun scriitor de romane hard boiled cu detectivi particulari. Este unul dintre cei mai buni autori ai secolului XX – punct”, scria Library Journal.

„Ritmul prozei sale este inegalabil. Intensitatea emoţiilor stârnite de romanele lui Chandler îi face să roşeaşcă până şi pe cei mai iscusiţi autori de thriller”, afirmă New Statesman.

”Raymond Chandler a inventat un nou mod de a vorbi despre America, iar de atunci America nu a mai arătat niciodată la fel. Este unul dintre cei mai buni autori ai secolului XX”, afirma Paul Auster.

Adio, iubito este un roman încadrat la categoria Suspans, care într-adevăr ţine cu sufletul la gură pe oricine începe să citească.

Detectivul Marlowe se nimereşte într-un caz de crimă fără voia lui, în timp ce căuta un frizer. Un negru recent ieşit din închisoare creează un scandal în localul Florian’s, iar Marlowe este obligat să intre înăuntru. Aude o împuşcătură, găseşte un om mort. Ca în celelalte romane ale autorului, şi acesta este unul de suspans în care detectivul rezolvă misterul unor crime.

Poliţistul Nulty anchetează crima şi-i cere ajutorul detectivului să-i caute informaţii. Pentru a intra în posesia unor informaţii, Marlowe îmbată cu alcool o bătrână. Apoi în scurt timp îi înmânează lui Nulty o fotografie. Acum detectivul are misiunea de a o găsi şi pe Velma, dansatoarea pe care o caută negrul Malloy.

În ultimele pagini ale romanului, detectivul dezvăluie dubla identitate a Velmei, Malloy este ucis, au loc dezvăluiri şocante.

Chandler susţinea că text clasic este acela care epuizează toate posibilităţile formei sale şi nu poate fi uşor depăşit.

Raymond Thornton Chandler (1888 – 1959) este văzut drept întemeietorul romanului poliţist modern american, protagonistul său Philip Marlowe este astăzi considerat sinonim cu termenul „detectiv particular”. Chandler s-a născut în Chicago, Illinois, în 1888. Abandonat de tatăl său, s-a mutat împreună cu mama în Marea Britanie în 1900, fiind întreţinuţi de un unchi. A studiat la Dulwich College în Londra, în acelaşi loc unde învăţaseră P.G. Wodehouse şi C. S. Forester. A urmat sporadic cursuri la universitate, alegând să-şi petreacă timpul între Paris şi München. La vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi la îndemnul soţiei sale, se dedică scrisului, abordând genul pulp. Prima sa povestire, Blackmailers Don’t Shoot, va fi publicată în cea mai importantă revistă de gen, Black Mask (unde a publicat şi Dashiell Hammett), în 1933. Iar primul său roman, The Big Sleep (Somnul de veci), va apărea în 1939, aducându-i un succes ce îl va propulsa ca scenarist la Hollywood. Cartea Somnul de veci este ecranizată în 1946, filmul fiind regizat de Howard Hawks şi avându-i în rolurile principale pe Humphrey Bogart şi Lauren Bacall. Colaborează cu Billy Wilder la scenariul filmului Double Indemnity (1944) şi cu Alfred Hitchcock la Strangers on a Train (1951). Deşi nu era un autor prolific (între 1933 şi 1939 a scris doar nouăsprezece povestiri), Chandler a încercat în permanenţă să depăşească limitele genului pulp. Eforturile sale au fost recunoscute: în 1946 a primit Premiul Edgar pentru scenariu, iar în 1954 acelaşi premiu i-a fost decernat de Mystery Writers of America pentru roman. În 1954, a murit soţia sa, după o lungă suferinţă, timp în care Chandler a scris The Long Goodbye (Nu-i uşor să spui adio). Singurătatea care a urmat i-a accentuat propensiunea spre depresie şi alcool. În1955 a încercat să se sinucidă. Viaţa sa profesională şi personală a fost îngrădită de numeroasele femei de care a fost atras, printre care se numărau Helga Green (agentul său literar) sau Sonia Orwell, văduva lui George Orwell. Se stinge din viaţă la 26 martie 1959.

”Sărăcuţul lui Dumnezeu”

Una dintre cele mai iubite şi traduse capodopere ale scriitorului grec Nikos Kazantzakis, ce recompune viaţa Sfântului Francisc din Assisi, Sărăcuţul lui Dumnezeu a fost tradus în peste treizeci de limbi şi publicat în mai mult de patruzeci de ţări. Multe dintre versiuni, precum cele germană, engleză ori spaniolă, au cunoscut mai bine de zece ediţii succesive. Traducerea în limba română este semnată de regretatul Ion Diaconescu.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâşnitei înfruntări dintre spirit şi carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credinţă şi dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creaţie –, a nesfârşitelor haruri, dar şi a nesfârşitelor frământări şi lupte interioare aduse de căutarea şi practicarea statornică a virtuţii. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea şi misterul unei vieţi sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viaţa unei odrasle de nobil din Umbria, care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză şi iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine şi sfânt al lumii întregi.

„Viata mea şi psihanaliza”

”Viaţa mea este interesantă numai dacă este legată de psihanaliză”, afirma Freud.

Publicat prima dată în 1925, acest volum este scris de Freud în bine-cunoscutul său stil convingător, direct şi sincer. Pe lângă colaborările şi controversele mai mult sau mai puţin aprinse avute cu diferite figuri marcante ale psihologiei moderne, printre care şi C.G. Jung, Freud îşi expune propria dezvoltare intelectuală şi profesională, ce coincide practic cu naşterea şi dezvoltarea conceptelor şi a metodei psihanalizei. În cuvintele sale (scrise în 1935), „aceste pagini sunt străbătute de două teme: povestea vieţii mele şi istoria psihanalizei; ele sunt strâns întreţesute. Această autobiografie arată în ce fel a ajuns psihanaliza să reprezinte întregul conţinut al vieţii mele şi presupune în mod corect faptul că nicio experienţă personală nu prezintă interes în comparaţie cu relaţiile pe care le am cu această ştiinţă”.

Sigmund Freud (n. 6 mai 1856 – d. 23 septembrie 1939) a fost un medic neuropsihiatru austriac care a fondat metoda psihanalitică a psihiatriei. Freud este renumit pentru teoriile sale legate de inconştient şi mecanismele sale de refulare, pentru introducerea practicii clinice a psihanalizei în tratarea psihopatologiei prin intermediul dialogului între pacient şi psihanalist.

”Psihanaliza este creaţia mea; vreme de zece ani, m-am ocupat singur de acest domeniu şi tot vreme de zece ani doar asupra mea s-au abătut criticile prin care contemporanii mei îşi exprimau nemulţumirea asupra psihanalizei, cât şi capriciile lor de moment. Cred că şi astăzi, când nu mai sunt deloc singurul psihanalist pe pământ, nimeni nu înţelege mai bine decât mine ce este psihanaliza, prin ce diferă ea de alte modalităţi de explorare a vieţii psihice, ce se poate desemna prin termenul de „psihanaliza” sau cum ar mai putea fi ea denumită.

În anul 1904, am avut pentru prima dată ocazia să vorbesc public despre psihanaliză, într-o universitate americană şi, conştient de importanţa acestui fapt pentru obiectivele pe care le urmăream, am declarat atunci că nu eu sunt cel care a adus psihanaliza la lumina zilei, că doctorul Josef Breuer merita această întâietate, pe vremea când, încă student fiind, eram ocupat cu trecerea examenelor (între 1880 şi 1882). Dar câţiva prieteni binevoitori mi-au spus că nu trebuie să merg prea departe cu recunoştinţa şi că ar fi bine, după cum am procedat ulterior, să arăt lumii că „procedeul cathartic” al doctorului Breuer constituia doar o fază preliminară a psihanalizei, iar psihanaliza propriu-zisă datează din ziua în care, respingând tehnica hipnozei, am introdus tehnica „asocierilor libere”.

În ceea ce priveşte interpretarea viselor, voi fi cât se poate de scurt. A fost, ca să zic aşa, primul rezultat al inovaţiei tehnice pe care am adoptat-o, atunci când, urmând o vagă intuiţie, m-am decis să înlocuiesc hipnoza cu metoda asocierilor libere. Dar nu curiozitatea ştiinţifică m-a împins să înţeleg visele, căci nicio influenţă, din câte ştiu eu, nu mi-a călăuzit interesul în această direcţie şi nu m-a făcut să întrevăd rezultate spectaculoase în acest domeniu.

Doar prin succesul obţinut de interpretarea viselor am găsit forţa de a aştepta şi de a persevera”.

Două cărţi de excepţie ale marelui matematician Cedric Villani

Agenţia Universitară a Francofoniei, Editura Humanitas şi Editura Trei vă invită în Librăria Humanitas de la Cişmigiu marţi, 17 mai, ora 18.30, la dubla lansare de carte a lui Cédric Villani, laureat al Medaliei Fields 2010, în prezenţa autorului.

La întâlnire vor participa şi Liviu Ornea, prof. univ. la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române, Magdalena Mărculescu, director editorial Trei, şi Vlad Zografi, coordonatorul colecţiei de ştiinţă a Editurii Humanitas.

Două cărti de excepţie ale marelui matematician Cédric Villani vor fi prezentate publicului. Prima pune la loc de cinste ştiinţa şi invenţiile care au bulversat cursul istoriei moderne; a doua ne antrenează într-o călătorie de la geneza pâna la reuşita unei descoperiri ştiinţifice. Prima prezintă destinele a doi fizicieni, a unui matematician şi a unui militar care, deşi păreau să rămână undeva în spatele intrigii, au jucat un rol crucial în evoluţia umanităţii; a doua descrie fascinanta incursiune în inima creaţiei ştiinţifice, cu urcuşurile şi coborâşurile, cu bucuria trăită a succesului, dar şi cu greutăţile impasului care până la urmă nu fac decât să relanseze aventura.

Visători picaţi din lună: patru genii care au schimbat istoria, carte publicată la Editura Trei, este fructul creaţiei unui matematician, Cédric Villani, şi a unui ilustrator, Edmond Boudoin. Împreună, au reuşit să redea într-un document poetic şi pasionant patru destine extraordinare care, dintr-o dată, de la o zi la alta, sub influenţa unei inspiraţii de geniu, şi-au pus veşmintele de visător eroic sau de erou visător. Primul este fizician, Werner Heisenberg, cel care a descoperit „principiul incertitudinii“; al doilea este matematician, Alan Turing, care a jucat un rol major în decriptarea codurilor maşinii Enigma, punând astfel bazele informaticii; al treilea este fizician, Léo Szilard, între primii care au înţeles utilitatea militară a energiei nucleare; ultimul, Hugh Dowding, a condus Bătălia Angliei. Datorită lui forţele aeriene britanice nu au fost distruse de către Luftwaffe.

Teorema vie, publicată în colecţia de ştiinţă a Editurii Humanitas, este o carte „stranie“ (Liviu Ornea), „inclasabilă“ (Cédric Villani). Este totodată povestea unei demonstraţii, dar şi o incursiune în cotidianul unui matematician; cititorul îl însoţeşte şi traieşte toate sentimentele autorului. Laureat al celei mai înalte distincţii mondiale în matematică, Medalia Fields, numită popular şi „Premiul Nobel al matematicii”, Cédric Villani reuşeşte să-l facă pe cititor actor în aventura sa. Cartea dezvăluie omul de ştiinţă, dar şi omul din spatele ştiinţei. Matematica se face cunoscută marelui public prin intermediul acestei cărţi, scrisă totodată şi pentru „a da viaţă unei discipline, unei lumi care în esenţă este ignorată de marele public“. Cédric Villani s-a născut în 1973 la Brice-la-Gaillarde şi şi-a făcut studiile la Toulon şi la Paris. Între 2000 şi 2010, a fost cadru didactic şi cercetător la École Normale Supérieure din Lyon şi a ocupat mai multe posturi de profesor invitat în Statele Unite. În prezent este profesor la Universitatea din Lyon, laureat al Medaliei Fields în 2010, directorul Institutului Henri Poincaré şi, de curând, ales printre cei şapte consilieri ai grupului la nivel înalt aflat la conducerea Consiliului Ştiinţific instaurat de Comisia Europeană.

”Un adevăr delicat”

O operaţiune de contraspionaj, numită Wildlife, e pusă la cale în ultima colonie britanică existentă, Gibraltar. Scopul este de a captura un jihadist proeminent. Operaţiunea este atât de delicată, încât nici Toby Bell, secretarul ministrului de externe, nu are cunoştinţă despre ea. Suspectând o conspiraţie, acesta încearcă s-o preîntâmpine, dar este numaidecât detaşat în Liban. Trei ani mai târziu, convocat de Sir Christopher Probyn, un diplomat britanic pensionat, la conacul lui părăginit din Cornwall, şi îndeaproape supravegheat de fata acestuia, Toby trebuie să aleagă între conştiinţă şi datorie. Dacă singurul lucru de care e nevoie ca răul să triumfe este ca oamenii cumsecade să nu facă nimic, cum pot ei să tacă?

John Le Carré, pe adevăratul său nume David Cornwel, s-a născut în 1931 în Poole, Dorset. A urmat cursurile universităţilor din Berna şi Oxford, între 1959 şi 1964, a lucrat pentru British Foreign Service, mai întâi ca Secretar II la Ambasada Marii Britanii de la Bonn, şi apoi Consul pe probleme de politică în Hamburg. În 1961 a început să scrie romane sub pseudonimul care l-a consacrat. Cea de a treia carte a sa, Spionul care a ieşit din joc, i-a asigurat o reputaţie internaţională.

Stilul lui John Le Carré este concis, tăios. Pregnant, plin de compasiune, populat cu personaje de care cititorul se desparte cu greu, de o relevanţă copleşitoare pentru epoca actuală.

”Din nefericire, misiunile din străinătate aveau tendinţa de a fi în mare parte economice, comerciale sau consulare. Evident, din când în când, avea acces la câte un raport secret, nu de un nivel înalt.

– Te-ai confruntat vreodată cu CT-ul?

– Pardon?

– Cu contraterorismul omule! Te-ai confruntat vreodată sau nu?

– Mă tem că nu, domnule ministru.

– Dar îţi pasă?

– De ce, mai precis, domnunle ministru?

– Bunăstarea naţiunii noastre, pentru numele lui Dumnezeu! Siguranţa cetăţenilor ei oriunde s-ar afla. Valorile noastre fundamentale în vremuri de restrişte. Moştenirea noastră, dacă vrei, spune el folosind cuvântul ca un beţivan anticonservator. De exemplu, nu eşti vreun liberal ineficient care are gânduri secrete despre dreptul teroriştilor de a arunca în aer nenorocita asta de lume? Deci, să înţeleg că, dacă ţi-aş spune că însărcinarea extrem de delicată la care mă gândesc implică să-l privezi pe duşmanul terorist de a lansa un atac premeditat împotriva ţării noastre, nu te-ai da în lături, nu?

– Din contră, aş fi…

– Cum ai fi?

– Recunoscător, mândru chiar. Dar oarecum surprins. Păi, nu am dreptul să pun întrebări, domnule ministru, dar de ce eu? Sunt sigur că Biroul are destui oameni cu tipul de experienţă pe care îl căutaţi”.