Invitaţie la lectură                                 

Două cărți ale lui David Hockney, la Editura Pandora

David Hockney a devenit cel mai bine cotat artist în viață, după ce, la sfârșitul anului trecut, unul dintre tablourile sale, Portretul unui artist (Pool with two Figures) a fost vândut pentru 90,3 milioane de dolari la o licitație din New York. Precedentul record fusese atins cu patru ani în urmă de tabloul lui Jeff Koons, Baloon Dog (Orange), vândut cu 58,4 milioane dolari.

Portretul unui artist a fost pictat în 1972 și ilustrează un bărbat îmbrăcat în costum la marginea unei piscine, privind un alt bărbat care înoată.

Artistul britanic David Hockney, în vârstă de 81 de ani, a fost inspirat de două poze pe care le-a găsit pe jos în atelierul lui și pe care le-a imaginat alăturate într-un tablou. Este vorba despre o fotografie ce ilustrează un înotător, făcută la Hollywood, în 1966 și cea a unui bărbat care privește în jos. În tablou, primul bărbat înoată în piscină producând valuri, iar celălalt – îmbrăcat în costum – îl privește de pe marginea piscinei. “Ideea de a picta două personaje în stiluri diferite mi s-a părut atât de puternică, încât m-am apucat de lucru imediat”, a declarat artistul.

Casa de licitații Christie’s a caracterizat Portretul unui artist ca fiind “una dintre cele mai mari capodopere ale epocii moderne”, un fel de “Sfântul Graal” al operei lui Hockney.

Editura Pandora M a publicat recent două cărţi ale artistului: O istorie a imaginilor. De la pictura rupestră la ecranul de computer și O istorie a imaginilor pentru copii. Ambele titluri, scrise în colaborare cu Martin Gayford, sunt în egală măsură pătrunzătoare și incitante și contribuie la înțelegerea felului în care reprezentăm realitatea.

O istorie a imaginilor. De la pictura rupestră la ecranul de computer este o explorare a modurilor și motivelor pentru care imaginile au fost plăsmuite de-a lungul mileniilor. Juxtapunând o mare varietate de imagini – o fotogramă dintr-un desen animat Disney cu o stampă de Hiroshige, o scenă dintr-un film de Eisenstein cu o pictură de Velázquez, autorii transgresează granițele dintre cultura înaltă și divertismentul popular și fac conexiuni neașteptate peste timp și între diverse medii.

O istorie a imaginilor pentru copii, volum dedicat tinerilor cititori și laureat de Bologna Ragazzi Award 2019, la categoria New Horizons, îi poartă pe cititori într-o călătorie prin evoluția artei, de la primele desene scrijelite pe pereții peșterilor până la imaginile pe care le facem astăzi pe computer și cu telefonul. Bazată pe bestsellerul pentru adulți O istorie a imaginilor, această ediție pentru copii este alcătuită din conversații între David Hockney și criticul de artă Martin Gayford, care vorbesc într-un limbaj simplu și limpede. Ilustrațiile lui Rose Blake ajută la lămurirea textului și aduc la viață istoria artei pentru tinerii cititori.

David Hockney face lucrări foarte variate, întrebuințând aproape toate tehnicile, și îi place să studieze cu atenție operele altor artiști. Cartea sa, Mesajul secret, explică o parte dintre ideile lui despre felul în care și-au creat artiștii imaginile de-a lungul timpului.

Martin Gayford este scriitor și critic de artă. De-a lungul anilor, a purtat multe conversații despre artă cu David Hockney, pe care le-a inclus în cărți precum Un mesaj mai amplu.

“O istorie a imaginilor. De la pictura rupestră la ecranul de computer”

“Istoria imaginilor începe în peșteri și se sfârșește, în prezent, cu ecranul computerului. Cine știe ce va urma? Dar un lucru e sigur, provocarea rămâne aceeași: cum reprezinți lumea tridimensională pe o suprafață bidimensională?”, afirmă David Hockney

O imagine, spune artistul, este singura modalitate prin care putem descrie ceea ce vedem. Doar că toți creatorii de imagini se confruntă cu o problemă comună: cum să comprime oameni, lucruri și locuri tridimensionale pe o suprafață plană? Ceea ce rezultă sunt tablouri, fotografii sau filme. Alternativ, acestea pot fi clasificate după dată sau stil: medieval, renascentist sau baroc. De fapt, afirmă Hockney, fie că sunt făcute cu o pensulă, un aparat de fotografiat sau un program digital și indiferent dacă pe pereții peșterii sau pe ecrane de computer, înainte de orice ele sunt imagini. Pentru ca noi să înțelegem cum vedem lumea din jur – și, prin urmare, pe noi înșine – avem nevoie de o istorie a imaginilor. Iată ce realizează, de fapt, cartea de față.

Fiind bine documentat și având în spate o viață întreagă ca pictor, desenator și creator de imagini prin intermediul aparatului de fotografiat, Hockney, în colaborare cu criticul de artă Martin Gayford, explorează modurile și motivele pentru care imaginile au fost plăsmuite de-a lungul mileniilor.

Dezvoltând ideile anunțate anterior de David Hockney într-o carte considerată astăzi un manifest, Știința secretă, ei afirmă că filmul, fotografía, pictura și desenul sunt profund interconectate.

Pătrunzătoare și incitantă, O istorie a imaginilor este o contribuție importantă la înțelegerea felului în care reprezentăm realitatea.

“O istorie a imaginilor pentru copii”

„Istoria imaginilor începe în peşteri şi se termină, deocamdată, cu un iPad.”

Îmbarcați-vă într-o călătorie prin istoria imaginilor împreună cu David Hockney, Martin Gayford și ilustratoarea Rose Blake. Cu ajutorul lor, veți descoperi o uimitoare varietate de lucrări de artă: pe pereții peșterilor, pe laptopuri și telefoane, în cărți, reviste, ziare și jocuri video. Îi veți întâlni, de asemenea, pe artiștii care le-au creat, precum Van Gogh. Această carte vă va deschide ochii asupra unei lumi pline de imagini.

Rose Blake este artistă și ilustratoare. A făcut ilustrații pentru cărți, reviste, ziare și galerii de artă. Când avea unsprezece ani, a fost cu părinții la Los Angeles și l-a vizitat pe David Hockney. De atunci, este unul dintre cei mai mari fani ale lui.

“Xanax”

Romanul Xanax, scris de jurnalistul Liviu Iancu de la Profit.ro și publicat la Editura Trei, s-a epuizat în doar săptămână de la lansare. Primul tiraj al cărții a dispărut de pe piață încă din perioada de precomandă, transformând Xanax–ul lui Liviu Iancu într-unul dintre evenimentele acestui sezon editorial. Pentru a face față cererii, editura Trei a fost nevoită să lanseze pe piață un al doilea tiraj al cărții.

„Din când în când suntem plăcut surprinși de câte un titlu autohton cu un asemenea succes, o carte care se epuizează în câteva zile. Este o dovadă a faptului că un autor român bine ales se poate impune pe piață la fel ca un bestseller internațional”, apreciază Magdalena Mărculescu, director editorial al Grupului Editorial Trei.

Oameni simpli, miniștri, prostituate, pești, mari oameni de business, medici celebri, cântăreți, jurnaliști foarte cunoscuți și actori, toți sunt personaje vesele sau mâhnite în volumul scris de Liviu Iancu. Xanax propune eroi care își expun cu curaj ori involuntar imperfecțiunile, și le înțeleg și acceptă sau refuză să vadă realitatea, autorul navigând cu mult umor prin acest univers plin de personaje bizare, aproape suprarealiste. Liviu Iancu relatează trăirile, conflictele, emoțiile și tensiunile cu care se confruntă personajele sale, atât în raport cu ele însele cât și cu restul lumii.

”Xanax e un roman brutal scris cu tandrețe, construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare”, mărturiseşte Liviu Iancu.

Primele impresii despre Xanax sunt pozitive, cititorii regăsindu-și adolescența și debutul în carieră în paginile cărții. “Am scris Xanax ca un antidot împotriva depresiei și a plictiselii”, declară autorul, care mărturisește că pentru personajele cărții s-a inspirat din perioada anilor nebuni de după ’89.

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greșeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii știri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după șapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă și relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară.

Liviu Iancu este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editorial-povești originale în peisajul presei economice românești, foarte apreciate de cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc și în Xanax.

„Tocmai când terminasem de scris Xanax am avut un accident de mașină. În timp ce completam constatarea amiabilă, cel cu care mă ciocnisem – un bătrânel ponosit – a izbucnit în plâns. Dar nu de mașina avariată îi părea rău, așa cum credeam eu, ci de viaţa lui care trecuse.

Mi-a mărturisit că a fost un om foarte fericit. Nu arăta ca unul căruia viaţa îi făcuse toate poftele, așa că l-am întrebat:

— Şi când aţi fost cel mai fericit?

— Demult, în ‘73, când am jucat în „Ultimul cartuş”…

— Aţi fost actor?

— Nu, domnule… Am fost şofer la Buftea, la cinematografie. Şi m-au pus şi pe mine figurant într-un film. Eram băiatul lui Jean Constantin, că eram negru ca el. Am jucat doar câteva secunde. M-a întrebat Ilarion Ciobanu unde e tata şi mi-a dat un şut în găoază şi două palme după ceafă.

Până am terminat amiabila, omul și-a povestit viaţa. Cumva, m-am bucurat că am făcut accidentul, pentru că, datorită lui, am mai găsit o ultimă poveste care se potrivea perfect în Xanax. Banii pe care i-am plătit ca să-mi repar mașina mi s-au părut un preţ mic pentru cât am câștigat în schimb.

În esenţă, asta este Xanax – un roman construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp” – Liviu Iancu

„Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într-o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zis:

— Directore, am auzit că-ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din porfofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.

— «The United States of America», i-am spus, citind rar.

— Nu acolo. Jos, ce scrie?

— Păi, zice aşa: «One hundred dollars».

Şi Nae a zâmbit, s-a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea. Un an mai târziu, a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în «Mol» şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, și-a părăsit nevasta și copiii, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S-a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi-a mai revenit niciodată financiar. Când m-am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşti prin sat, direct din portbagajul unei Dacii rablagite.

— Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită-te tu, că ai ochii mai buni, m-a rugat.

Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: «Nihil sine Deo». I-am spus:

— Uite ce zice: «Până la urmă va fi bine». E în latină.

Faţa i s-a luminat ca pe vremuri.

— O fi vreun semn, mi-a zis râzând și mi-a făcut complice cu ochiul, ca-n vremurile bune.”

“Conversații cu prieteni” de Sally Rooney, dovada că generația Millenials poate da scriitori excepționali

Irlandeza Sally Rooney este numită „un Salinger al generației Snapchat”, iar  despre ea s-a mai spus că este „primul mare scriitor millenial” (The New York Times) și că „pur și simplu îți citește toate gândurile” (Vogue). Romanul său de debut, „Conversații cu prieteni”, a apărut la Curtea Veche Publishing. Volumul, numit de The Millions „un debut miraculos” a fost primit cu mult entuziasm și a fost recompensat deja cu premii importante.

„Bobbi și cu mine“ – așa începe Frances să povestească despre relația sa cu cea mai bună prietenă, care îi fusese pentru o vreme și iubită. Ea se vede pe sine ca pe o jumătate din întregul pe care îl constituie această relație, disecată brutal de onest și pusă în raport cu celelalte relații pe care Frances încearcă să le aibă.

Sally Rooney inventează și propune un nou limbaj prin care oamenii, legați unii de alții prin atașament sau iubire, să reușească să comunice și să supraviețuiască împreună. Ce se află în spatele unei discuții obișnuite cu cea mai bună prietenă, cu iubitul, cu mama sau cu tatăl alcoolic? Până unde merge un om atunci când tot ce vrea este să fugă de sine? Sally Rooney pune în personajele sale câte puțin din tot ce am putea fi oricare dintre noi.

Sally Rooney s-a născut în 1991 și a crescut în Castlebar, Irlanda, împreună cu un frate mai mare și o soră mai mică. A studiat limba engleză la Trinity College din Dublin și a continuat cu un masterat în științe politice, pe care nu l-a terminat. Ulterior s-a înscris și a absolvit tot la Trinity College un masterat în literatură americană.

Totodată, Rooney este un renumit speaker și debeater, astfel că în anul 2013 aceasta a obținut locul întâi la Campionatul de debate al universităților din Europa. Înainte de a publica prima ei carte, tânăra scriitoare a lucrat ca administrator la un restaurant. Din 2014, Sally Rooney a început să scrie constant, iar cartea sa de debut, “Discuții cu prieteni”, a fost primită cu entuziasm de criticii de carte, autoarea fiind declarată o Jane Austen a oamenilor vulnerabili. A doua sa carte, “Normal people”, apărută în 2018, este deja pe lista finaliștilor la Man Booker Prize 2018.

Ambele cărți vor fi ecranizate.

Autoarea a câștigat premiul pentru Cel mai bun Scriitor Tânăr al Anului oferit de Sunday Times. Totodată, s-a aflat în 2018 pe lista scurtă a următoarelor premii: Dylan Thomas Prize, Kerry Group Irish Novel of the Year și Rathbones Folio Prize. Nu în ultimul rând s-a aflat pe lista lungă a Desmond Elliott Prize 2018 și a fost una dintre cele mai recomandate cărți de către publicațiile Sunday Times, The Observer și The Telegraph.

„Primul mare scriitor millenial”, titrează The New York Times

„Sally Rooney pur și simplu îți citește toate gândurile”, afirmă – Vogue

„Un debut miraculos”, consideră The Millions

„Un portret inteligent, sexy și realist al unei femei care se caută pe sine”, apreciază Booklist

“Persoana întâi”

Kif Kehlmann, un scriitor tânăr şi fără un ban, este sunat în plină noapte de Siegfried Heidl, un escroc notoriu, director executiv al unei renumite corporaţii. Pe cale să ajungă la proces pentru fraudarea mai multor bănci cu 700 de milioane de dolari, Heidl îi cere lui Kehlmann să îi scrie memoriile în numele său. Are şase săptămâni ca să scrie cartea, pentru care va primi 10 000 de dolari. Dar, pe măsură ce scrisul avansează, Kehlmann începe să se teamă că este corupt de Heidl. Cu cât termenul se apropie, îi este tot mai neclar dacă el scrie memoriile lui Heidl sau dacă Heidl îi rescrie lui viaţa şi viitorul. Tot ceea ce era sigur devine nesigur, iar el începe să se întrebe cine este Siegfried Heidl şi cine este Kif Kehlmann…

„Richard Flanagan se numără printre cei mai versatili scriitori de limbă engleză. Fiecare dintre cele şapte romane ale lui Flanagan este diferit de celelalte, ca şi cum ar fi scrise de autori diferiţi; fiecare este un tur de forţă în felul său, iar mai multe au fost numite «capodopere» de către criticii literari… Persoana întâi este un fel de Portret al lui Dorian Gray pentru secolul XXI…”, consideră Joyce Carol Oates, în The New York Review of Books

„Romanul, cu secvenţele sale retrospective şi cu dialogul ciclic, cu scenele sale inteligente de naştere şi, în cele din urmă, de moarte, este enigmatic şi fascinant”, afirmă The New Yorker

„Heidl este un personaj impresionant, iar Flanagan descrie cu o mare sensibilitate anxietăţile lui Kif, adâncite de căsnicia sa pe cale să se destrame”, citim în The New York Times Book Review

Din creaţia lui Richard Flanagan, la Editura Litera au mai apărut romanele O cale îngustă spre nordul îndepărtat, Să baţi din palme cu o singură mână şi Moartea unei călăuze pe râu.

“Din fragmente”, prima monografie a sculptorului Mircea Roman

Vellant continuă misiunea sa de recuperare și fixare în memorie a marilor artiști contemporani români prin monografii, albume și cataloage de expoziție.
Recent, s-a lansat prima monografie a sculptorului Mircea Roman. Evenimentul a avut loc la Cărturești MODUL, acolo unde s-a putut vedea „ARCA – autoportret la 60 de ani”, o sculptură gigant de 5 metri lungime ce a fost amplasată pentru câteva ore în spațiul librăriei.

Volumul Mircea Roman: „din fragmente” (autor Alexandru Davidian, concept grafic Corina Gabriela Duma) cuprinde atât date și mărturii scrise, cât și fotografii după lucrări necunoscute, documente și fotografii din arhiva familiei ori din arhive și colecții particulare.
ARCA și micro-recitalul oferit de invitatul special Răzvan Suma, au purtat invitații prin opera sculptorului de prim rang, cuprinsă de Alexandru Davidian între cele 352 de pagini ale volumului ce se conturează ca un must-have în biblioteca pasionaților de artă românească.

Uneori imposibil de tăcut şi de rezervat, alteori dureros de sincer şi de volubil în ceea ce priveşte arta lui. Extrem de îndârjit când vine vorba despre concesiile pe care un artist nu trebuie să le facă pentru a fi în pas cu timpul, cu modele din afara sau dinăuntrul ţării, incongruente cu structura lui intimă: «Nu există reţete de urmat, cum nu există artă fără sine!»

„Preocuparea pentru veşnica actualitate a suferinţei, a nepăsării celorlalţi, a dramei abuzurilor de orice fel exercitate de om împotriva fiinţelor înconjurătoare şi, mai grav, chiar împotriva lui însuşi, îi conferă lui Mircea Roman un loc privilegiat, de seismolog al pervertirii valorilor, al bolilor spiritului omenesc dintotdeauna, de ieri şi de azi, trăite şi resimţite pe propria-i piele sau prin intermediul lecturilor, metamorfozate în sculpturile sale.” – Alexandru Davidian

Tot la editura Vellant au apărut numeroase monografii și albume ale artiștilor români, printre care Ion Grigorescu, Ion Țuculescu și Horia Bernea, Ștefan Bertalan, Ecaterina Vrana, Leon Mișosniky, Lea Rasovszky, George Anghelescu și Adrian Preda.

Sculptor de prim rang al artei românești, Mircea Roman a fost prezent cu lucrări în majoritatea expozițiilor importante de artă românească, atât în țară cât și în străinătate. În 1992, câștigă Marele Premiu al Trienalei de la Osaka. În perioada de peste 10 ani petrecută în Anglia, deschide 3 expoziții personale. În anul 2000, amplasează temporar sculptura „Omul-barcă” pe un ponton al Tamisei, la Londra.

Despre opera sculptorului au scris nume cu rezonanță ale criticii de artă, dintre care îi amintim pe Andrei Pintilie, Carmen Popescu, Andrei Cornea, Adrian Guță, Erwin Kessler, Richard DeMarco etc. Numeroase lucrări ale sculptorului se regăsesc în colecții particular sau publice din Anglia, Franța, Japonia, Rusia, Germania. Dintre instituții amintim doar Muzeul Național de Artă Contemporană din București, Muzeul de Artă din Galați, Muzeul de Artă din Craiova, Muzeul de Artă Recentă din București, Muzeul de Artă Contemporană al Prefecturii din Osaka, Japonia.