Mărturisesc că am trăit
„… La poalele vulcanilor, în preajma gheţarilor, printre marile lacuri se iveşte înmiresmata, tăcuta, încâlcita pădure chiliană… Se afundă picioarele în covorul de frunze uscate, trosneşte o creangă subţire, îşi înalţă spre cer zbuciumata coroană raulli gigantici, străbate în fâlfâit de aripi, apoi se opreşte în frunzişul întunecat o pasăre din selva cea răcoroasă. Şi din ascunzătoarea ei răsună un cânt ca de oboi… Adânc, în suflet îmi pătrunde aroma sălbatică a laurului, parfumul confuz al boldo-ului. Chiparosul guaitecilor îmi iese în cale… Este o lume verticală: un neam de păsări, un popor de frunze…” Aşa îşi începe Pablo Neruda „Memoriile”.
Pe numele său adevărat Ricardo Eliecer Neftali Reyes Basoalto, Neruda s-a născut în 1904, la Parall, dar şi-a petrecut copilăria în Temuco, un orăşel feroviar de a cărui amintire se va simţi întotdeauna legat. Scriitorul şi-a descoperit de foarte tânăr aplecarea către literatură, primul său volum de versuri fiind publicat pe banii proprii în 1923, când poetul avea 19 ani. În paralel cu scrisul, Neruda a fost extrem de implicat în viaţa socială a ţării sale, începând de foarte devreme o carieră diplomatică – a fost consul al Chile în India, Singapore, Birmania, Spania, Franţa, continuă cu funcţia de senator şi candidatura la preşedinţie din partea Partidului Comunist din Chile, în care s-a înscris din 1945. Un volum al întrebărilor şi răspunsurilor despre sine, o radiografie a unei vieţi şi a unei epoci tumultuoase.
Deşi cariera şi opţiunile sale politice sunt controversate, valoarea literară a volumelor lui este incontestabilă. Recunoaşterea internaţională a poetului Neruda a culminat în 1971 prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. Julio Cortazar scria: „Dacă putem fi siguri de ceva, şi aici nu au intervenit nici detractorii, nici adoratorii, este că acest dialog în care vocea şi poezia lui Pablo ne răsună în minte cu fiecare cuvânt, gest, muzică este un dialog cu lumina şi cu aerul, cu libertatea şi cu încrederea în destinul latino-american”. „Amintirile memorialistului nu sunt şi ale poetului. Primul poate a trăit mai puţin, dar a văzut mai mult, oferindu-ne detalii limpezi: al doilea ne-a dăruit fantasme răscolite de focul şi de umbra epocii lui. Pesemne că nu mi-am trăit propria viaţă, ci mi-am însuşit-o pe-a altora. Din paginile acesta se vor desprinde întruna, precum toamna în crânguri frunzele aurii înainte de vestejire, ori precum în vie boabele de struguri, regăsite apoi în sfânta carafă cu vin. Viaţa mea e plămădită din toate vieţile: vieţi ale poetului”, se destăinuia Pablo Neruda. Volumul „Mărturisesc că am trăit” este unul de memorii, amintirile evocate străbătând întreaga existenţă a poetului chilian. El îşi rememorează viaţa începând cu copilăria şi adolescenţa, studenţia din Santiago de Chile şi primele articole militante, tinereţea trăită în locuri exotice şi îndepărtate, fiind numit de foarte tânăr consul în regiuni precum Rangoon, Ceylon. Autorul învăluie în cuvinte calde amintirile sale legate de Federico Garcia Lorca, Pablo Picasso, Rafael Alberti, Diego Rivera, Paul Eluard, Luis Aragon. Sunt evocate atât clipele fericite, cât şi episoadele dramatice, precum Războiul Civil din Spania sau cel de al Doilea Război Mondial, perioadele dictaturii chiliene, în timpul cărora poetul a fost nevoit să se ascundă şi să fugă din ţară, moartea tragică a lui Salvador Allende.
„Cele mai mari jucării ale mele sunt mascaroanele de proră. Am strâns acasă jucării mari şi mici fără de care nu puteam trăi. Copilul care nu se joacă nu e copil. Dar adultul care nu se joacă şi-a pierdut pe veci inocenţa care-i va lipsi mereu. Şi casa mi-am clădit-o ca pe o jucărie şi mă joc în ea zi şi noapte. Toată viaţa am strâns jucării ca să mă distrez. Mascaroanele mele întruchipează bărbaţi sau femei. Cea mai mică şi mai seducătoare, pe care Salvador Allende a vrut adesea să mi-o ia, se numeşte Maria Celeste. E o femeie măruntă, ce pare că zboară, vântul umflându-i veşmântul la modă în cel de al Doilea Imperiu. Deasupra gropiţelor din obraji, ochii ei alunecoşi par să scruteze orizontul. Şi oricât ar părea de ciudat, ochii aceştia plâng în fiecare iarnă. Nimeni nu poate explica fenomenul. Cert e că aceşti ochi franţuzeşti plâng iarna, iar eu văd lacrimi preţioase şiroind pe micul chip al Mariei Celeste”. Este doar una dintre minunatele povestioare. Citiţi acest volum care vă va încărca cu poezia lui, în traducerea din limba spaniolă a Luminiţei Voina-Răuţ, apărut la Editura Vellant.
Omul din Beijing
„Zăpadă îngheţată, ger cumplit. Miezul iernii. La începutul lui ianuarie 2006, un lup singuratic traversează graniţa nemarcată şi intră în Suedia dinspre Vauldalen, din Norvegia. Un bărbat aflat pe un snowmobil crede că îl zăreşte chiar lângă Fjallnas, dar lupul se face nevăzut printre copaci, înspre est, înainte ca omul să-l poată vedea mai bine. Undeva, în îndepărtaţii munţi norvegieni Osterdalarna, lupul a dat peste un rest de carcasă îngheţată de elan, cu bucăţi de carne încă atârnând de oase. Acum începe să fie chinuit de foame şi caută disperat de mâncare.”
Sunt secvenţe parcă decupate dintr-o peliculă de către autorul suedez Henning Mankell. Şi-a dorit încă din tinereţe să devină scriitor, dar a fost pasionat şi de teatru, astfel că, în 1966, îşi începe cariera în domeniu ca regizor asistent la „Riks Theater”, în capitala Suediei. În anii ’70, activismul său politic s-a manifestat pregnant, participând la proteste împotriva Războiului din Vietnam şi a regimului apartheid din Africa de Sud. După ce a locuit în Zambia şi în alte ţări africane, Mankell a fost invitat să devină directorul artistic al teatrului „Avenido”, din Maputo. Acum îşi împarte timpul între Mozambic şi Suedia, considerându-se a fi „cu un picior în zăpadă şi cu unul în nisip”. Cărţile sale au fost traduse în peste 40 de limbi şi vândute în 30 de milioane de exemplare. Este primul câştigător al distincţiei „Ripper Award”. A câştigat numeroase premii prestigioase: „Glass Key”, „Golden Dagger”, „Premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Thriller”, premiul pentru „Cel mai bun thriller suedez”, Premiul „Nils Holgersson”, Premiul Gumshoe pentru „cel mai bun thriller european”. Acest roman, publicat la RAO, scris cu nerv şi incitant, îl poartă pe cititor cu 150 de ani în urmă, în vremurile comerţului cu sclavi dintre China şi Statele Unite.
Ianuarie 2006: 19 oameni sunt ucişi în sătucul suedez Hesjovallen. Singurul indiciu legat de asasin este o panglică roşie, descoperită la locul faptei. Judecătoarea Birgitta Roslin are motive personale pentru a fi şocată. Printre victime se numără bunicii ei, familia Andren, iar aceasta află la puţin timp după comiterea crimelor că o altă familie Andren a fost măcelărită în Nevada, Statele Unite. Judecătoarea descoperă jurnalul din secolul XIX al unui strămoş al familiei Andren – un supraveghetor de echipă la construcţia căii ferate transcontinentale americane -, unde este descris tratamentul brutal aplicat muncitorilor-sclavi chinezi. Poliţia insistă că doar un nebun putea comite crimele din Hesjovallen, dar Birgitta este hotărâtă să dezvăluie un adevăr pe care ea îl bănuieşte a fi mult mai complicat. Ancheta duce către cele mai înalte eşaloane ale puterii din Beijingul zilelor noastre, dar şi către destinaţii precum Zimbabwe şi Mozambic. Un thriller pe care să nu-l pierdeţi: prietenie, gelozie, răutate sau teamă… Întrebări dificile care vor da ancheta peste cap.
Muzeul operelor dispărute
În prezent, Interpolul are o listă cu peste 25.000 de opere de artă furate. Lista include sculpturi, piese de mobilier, ceasuri şi antichităţi, precum şi tablouri. Numărul picturilor este năucitor. Lucrări semnate de Rembrandt, Renoir, Van Gogh, Picasso, suficiente ca să umple un muzeu. În „Muzeul operelor dispărute”, jurnalistul Simon Houpt dezvăluie fascinanta poveste a hoţului de artă din epoca modernă. Ceea ce a început ca luare de prăzi de război sub forma tezaurelor artistice de către armatele invadatoare s-a transformat într-o sofisticată operaţiune internaţională. Însă marile furturi de opere de artă constituie doar o parte din această fascinantă poveste. Houpt îi aduce pe cititori în culisele Scotland Yardului, FBI-ului şi Interpolului, în timp ce echipele de recuperare pun la cale operaţiuni de supraveghere şi sub acoperire. El îşi conduce cititorii într-o lume subterană a spălării de bani, a drogurilor, a traficului de arme şi a terorismului, în care mizele ambelor părţi sunt extrem de mari.
„Furtul de artă a devenit o problemă globală”, mărturiseşte Julian Radcliffe, preşedintele Registrului Operelor de Artă Dispărute, din Londra, o organizaţie care sprijină recuperarea operelor din toată lumea. „Este o infracţiune care ne afectează pe toţi. Aproape jumătate dintre lucrările recuperate de Registrul Operelor de Artă Dispărute se află de obicei în afara ţării din care au fost furate. În ceea ce priveşte lucrările cu valoare mare, cele care au fost scoase din ţara de origine sunt şi mai numeroase. Sunt implicate sume mari de bani, există legături cu crima organizată, iar piesele dispărute sunt de neînlocuit. Totuşi, cu excepţia Italiei, furtul de artă nu se numără printre priorităţile poliţiei nicăieri în lume. De ce?” În 1944, hoţii au intrat prin efracţie în Galeria Naţională din Oslo, printr-o fereastră spartă. Au ieşit câteva momente mai târziu, luând cu ei „Strigătul” lui Munch. Câteva luni mai târziu tabloul a fost recuperat. O a doua versiune a „Strigătului”, furată de la Muzeul din München, în 2004, a fost recuperată recent. S-ar părea că Munch are parte de mai multă atenţie din partea hoţilor decât ne-am fi imaginat.
„Concertul”, tablou furat în 1990 din încăperea olandeză a Muzeului „Isabella Stuart Gardner”, din Boston, este una dintre lucrările de la apogeul carierei pictorului Vermeer, pictată între 1664 şi 1667, în continuare dispărută. Este, poate, cea mai vânată operă de artă din lume. Acum, dacă megeţi la Muzeul Gardner veţi vedea o imagine sfâşietoare: scaunul îndreptat către rama goală ca într-o eternă meditaţie asupra pierderii. Timpul a încremenit în mii de alte locuri din toată lumea. La Luvru este tot timpul 5 mai 1998, ziua când un hoţ a tăiat din rama sa liniştitorul peisaj rustic al lui Jean Baptiste Camille Corot, „Drumul spre Sèvres”. La Muzeul Munch din Oslo, Norvegia, este mereu 22 august 2004, ziua în care doi bandiţi înarmaţi, cu cagule pe cap, s-au năpustit şi au obligat în jur de 70 de persoane venite să viziteze muzeul să se culce la pământ, după care au înşfăcat tablourile lui Munch, „Madona” şi „Strigătul”, şi au fugit cu o maşină care îi aştepta. La Muzeul de Artă din Montreal este tot timpul 4 septembrie 1972, când mai mulţi hoţi înarmaţi au descins printr-un luminator şi, după ce l-au legat fedeleş pe singurul paznic aflat de gardă în toiul nopţii, au înşfăcat 18 tablouri, printre care un Rembrandt, un Pieter Bruegel cel Bătrân, un Delacroix, un Paul Rubens şi două Corot…
Dar nu toate muzeele tâlhărite au rămas încremenite într-o anumită zi din trecut. La Muzeul Victoria&Albert din Londra, furturile au avut loc cu o regularitate înfiorătoare. Furtul de artă înseamnă o afacere bănoasă. Există zeci de mii de picturi dispărute. Se estimează că sumele ce se vehiculează anual se încadrează între 1,5 şi 6 miliarde de dolari. Însă, dacă lăsăm de-o parte banii, pierderile culturale sunt şi mai mari. Arta defineşte societatea noastră, ne conturează aspiraţiile, ne arată modalităţi de a vedea lumea, lucru pe care ştiinţa nu ar putea să-l facă vreodată. „Imaginaţi-vă că aţi putea aduna laolaltă, într-un singur loc, toate aceste opere dispărute. Aţi avea un muzeu de talie mondială. Acest muzeu ar cuprinde peste 150 de Rembrandt-uri şi 500 de Picasso-uri. V-aţi putea plimba prin galeriile dedicate Renaşterii, admirând opere ale lui Rafael şi Tizian, Da Vinci şi Dürer, Rubens şi Caravaggio. Secţiunea Impresionismului ar include lucrări ale lui Renoir şi Degas, Monet, Manet şi Matisse, Pissarro şi Cézanne. Aţi putea parcurge istoria artei occidentale via Vermeer şi Van Gogh, Constable şi Turner, Dali şi Miro, Pollock şi Warhol”. Furtul de artă este o boală care macină piaţa de artă, este o epidemie deoarece valoarea operelor de artă a crescut ameţitor în ultimii zeci de ani. Cartea despre miza infracţiunilor din lumea artei a apărut la Editura Vellant.
Viaţa sexuală a marilor artişti
Are vreo legătura zâmbetul Monei Lisa cu Leonardo? Cine era prostituata căreia Van Gogh i-a dat urechea tăiată? Ce a făcut Gauguin cu toate acele tahitiene goale? De ce simţea nevoia Picasso să aibă mereu studioul plin de modele care să-i pozeze nud? Îl inspirau sau, dimpotrivă, îl făceau să transpire? „Temperamentul lui Picasso era legendar. Odată, un poet german l-a plictisit atât de tare cu versurile lui, încât Picasso a scos un pistol şi a făcut o gaură în acoperişul taxiului în care se aflau, fugind apoi şi lăsându-l pe poet să se descurce cu poliţia. În 1912, Picasso şi Fernande (o olandeză ce i-a pozat nud) s-au despărţit, ea fugind cu pictorul futurist Obaldo Oppi. Pierderea iubitei nu l-a împiedicat pe Picasso să picteze. Dimpotrivă, a anunţat o nouă etapă de creativitate în viaţa lui. În plus, se întâlnea deja cu Marcelle Humbert, pe care o numea Eva, amanta sculptorului Louis Marcoussis. N-a făcut niciun secret din faptul că exista o nouă femeie în viaţa lui. O pictase numind pânza «Ma Jolie». Avea însă o singură problemă, despre care i-a scris lui Braque. «Fernande m-a lăsat pentru un futurist. Ce să fac eu acum cu câinele ei?».” Povestirile amoroase ale lui Picasso sunt descrise cu umor de scriitorul britanic Nigel Cawthorne.
De la Michelangelo la Modigliani, Delacroix şi Dali, Tizian şi Toulouse-Lautrec, autorul pune pe şevalet viaţa marilor artişti, zugrăvindu-le apetisante portrete sexuale, de multe ori amuzante. El explorează miturile artistului, ne face cunoştinţă cu muza lui, deseori şi amantă, şi se întreabă dacă toţi aceşti maeştri au devenit artişti pentru a vâna femei frumoase (în unele cazuri bărbaţi) sau pentru a le convinge să se dezbrace, conchizând: „Modigliani nu se mai sătura de modelele nud. Chiar şi în tablourile religioase fetele trebuiau să-şi dea jos hainele. În 1917, singura sa expoziţie din timpul vieţii, constând aproape în întregime din nuduri, a fost închisă de poliţie”. La fel, Gala şi Dali ţineau şedinţe de experimente sexuale în care stăteau împreună cu alţii şi discutau despre viaţa lor sexuală. „Pentru Dali, Gala era fata visurilor lui, spunea că venirea ei în Cadaques era ca strecurarea şarpelui în Grădina Raiului”. Viaţa pictorului suprarealist Salvador Dali a fost… suprarealistă. Adora să şocheze. Cartea a fost lansată de Editura Niculescu.
Epoca Imperiilor
Un elegant volum, cu 285 de ilustraţii, avându-l ca editor pe Robert Aldrich, profesor de istorie europeană la Universitatea din Sidney, a fost publicat recent de Editura All. Vreme de mai bine de 500 de ani, de la Renaştere şi până la lumea postbelică, imperiile au reprezentat, într-o formă sau alta, o trăsătură constantă a climatului politic. Chiar şi astăzi, ele evocă o serie întreagă de figuri pline de vigoare, precum Stanley, Livingstone şi alte personalităţi ale colonialismului, ne amintesc de conchistadorii spanioli sau de uimitoarea extindere a imperiului comercial olandez. Pentru unele ţări ca Germania şi Italia, visele unor imperii peste mări au fost efemere. Pentru altele, ca Statele Unite şi Uniunea Sovietică, activitatea imperialistă a existat, dar n-a fost niciodată acceptată ca politică oficială de stat: în acelaşi timp, dispariţia statelor austro-ungar şi otoman au umbrit, în parte, unele dintre dimensiunile imperiale ale acestor entităţi dispărute. La numai câteva decenii după colapsul definitiv al majorităţii imperiilor europene, subiectul reprezintă încă unul dintre subiectele arzătoare ale istoriei.
„Imperiu” nu este un termen uşor de definit, deşi poate fi privit în esenţă ca o formă de guvernare a unui anumit grup aflat în centrul vieţii politice, asupra unei serii diverse de ţări şi popoare diferite, adesea îndepărtate, guvernare exercitată în general ca urmare a cuceririi militare.
Captivanta lucrare, utilizând în mod fructuos cele mai noi cercetări întreprinse în domeniu pe întreg mapamondul, oferă o poveste plină de conflicte, cruzime, eroism, explorări temerare şi extraordinare mărturii de rezistenţă, dar ne arată, în egală măsură, cum hărţile explorărilor, cronologiile cuceririlor, multitudinea de consemnări ale exploratorilor, coloniştilor şi administratorilor, bilanţurile comerciale şi toate celelalte elemente care au constituit Epoca Imperiilor joacă un rol esenţial în explicarea civilizaţiei globale de astăzi.
De la Imperiul Otoman, cu politica sa viguroasă, la Spania, cu genealogia colonialismului modern, de la Portugalia, cu făurirea unui imperiu în lumea veche şi cea nouă, la Olanda, o ţară mică cu ambiţii imperiale, de la Scandinavia, un intrus în imperialismul modern, la stăpâna valorilor, Marea Britanie, de la Franţa la Rusia celor două imperii, de la Austria-Ungaria, cu accentul pe făurirea Europei Centrale, la Belgia, imperiul cu o singură colonie, de la Germania, o întârziată la masa puterilor coloniale, la Italia, ultimul imperiu, şi până la Statele Unite, autorul oferă o privire de ansamblu asupra lumii coloniale. O serie întreagă de filme au adus colonialismul pe marele ecran, în pelicule precum „A Passage to India”, în versiunea cinematografică a lucrării lui E.M. Forster, până la „Indochina” a Marguerittei Duras, în vreme ce serialele de televiziune, precum „Queen Victoria’s Empire”, au prezentat acest sistem pe micile ecrane, la orele de vârf. Aniversările – marcarea a 500 de ani de la călătoria lui Columb, apoi celebrarea expediţie lui Vasco da Gama în anii ’90 au oferit ocazia unor sărbătoriri a expansiunii spaniole şi portugheze peste mări. Au urmat comemorarea a 400 de ani de la întemeierea Companiei Indiilor de Est, în 2002, Bicentenarul înfiinţării primei colonii britanice în Australia ş.a. „Imperiu”, „Împărat” sau „Imperial” reprezintă o asociere de cuvinte sub care se ascunde o varietate de imagini. Unii se pot gândi la Imperiul Roman, cu drumurile şi apeductele sale, cu Forumul şi Colosseumul, cu legionarii şi cetăţenii înveşmântaţi în togă, cu gladiatorii în arenă. Pentru alţii, termenii evocă figuri ale imperiilor continentale europene – Napoleon încoronându-se singur la Paris, un arhiduce austriac cu pieptul acoperit de medalii sau o ţarină din Rusia. Poate unii şi-ar imagina un nabab oriental sau pe longevivul împărat Hirohito al Japoniei sau pe nefericitul împărat al Etiopiei, Haile Selassie. Totuşi, când vorbim de imperiu, mulţi se vor gândi la imperiile coloniale: la Cristofor Columb şi Vasco da Gama, la coloniştii din Indiile de Vest, la aventurierii cu pălării de paie, croindu-şi drum prin hăţişurile pădurii ecuatoriale din Africa sau la elegantele „memsahib” – acele aristocrate britanice ce prezidau mesele festive în India. Cert este că „Imperiu” reprezintă unul dintre termenii-cheie în istoria omenirii şi urmărirea originilor sale implică o reîntoarcere la cele mai vechi epoci istorice. Grecii, de exemplu, au întemeiat aşezări de colonişti în jurul Mediteranei şi cel mai de seamă reprezentant al elenismului, Alexandru cel Mare, a împins graniţele imperiului său către Himalaya şi Gange. Imperiul Roman s-a întins de la graniţele Scoţiei până la Siria şi din Spania până la Marea Neagră. Primele imperii nu s-au mărginit la Europa. Dinastia chineză Han a făurit un imperiu în Asia de Est ce va fi cucerit, la rândul său, de mongoli şi apoi de manciurieni, iar influenţa imperială chineză va fi resimţită în cele din urmă asupra unui vast teritoriu în estul Asiei, din Tibet în Vietnam şi Mongolia. În America de Sud, aztecii şi incaşii dominau teritorii ce ar putea foarte bine fi considerate imperii… Ca şi alte imperii moderne, America a legitimat expansiunea în termeni universalişti. În 1943, Winston Churchill avea dreptate când concluziona: „Imperiile viitorului vor fi imperii ale minţii”, iar în 2003, Donald Rumsfeld afirma: „Noi nu dorim imperii, noi nu suntem imperialişti. Niciodată n-am fost”. Termenul „Imperiu” este din nou la modă în dezbaterile privind politica externă mondială…
