Ioana Celibidache – Femeia care n-a avut nevoie de un podium

Personal cred că o mare influență în acest echilibru emoțional l-au avut mama lui, Ioana, și soția – Adela – care e și producătorul filmului.

Acum însă scriu despre Ioana Celibidache a cărei viață, privită peste ani e cheia unui mariaj cu un geniu, dar și motivația independenței femeii care construiește un cocoon protector în jurul familiei sale.

Ioana s-a născut în București, într-o epocă în care fetele frumoase erau învățate să zâmbească politicos și să se mărite bine. Venea dintr-o familie care i-ar fi dat accesul la „lumea buna” cu bunicul, Ion Procopie Dumitrescu, care a fost magistrat, dar și primar al Bucureștiului cel care a inaugurat primul tramvai electric, a curățat Dâmbovița punând bazele canalizării moderne a orașului și s-a opus intrării rușilor în Capitală pe drumul lor către Dunăre.

Ioana nu a fost interesata de mondenitățile capitalei. În loc de asta, ea a fugit din țară. A ajuns la Paris, fără bani, dar cu un fel de încredere nebună că arta o va salva. Și, în felul ei, a salvat-o.

A studiat pictura, a frecventat ateliere boeme și a învățat să vadă lumea în culori pe care ceilalți nici nu le bănuiau. Nu era genul care se mulțumește cu „destinul potrivit”. Ioana era genul care își făurea propriul destin, chiar dacă asta însemna să trăiască din cafea și visuri pariziene.

La 15 ani s-a căsătorit prima dată, la 26 de ani era deja la a doua căsătorie, cu Nicolae Duca, și locuia la Buenos Aires. Și apoi, l-a întâlnit pe Sergiu Celibidache. Dirijorul. Geniul. Temperamentul acela ca un uragan care făcea publicul să tremure și orchestra să plângă.

Întâlnirea cu Celibidache

L-a văzut într-un concert, s-a dus să-l felicite în culise și-a făcut o remarcă despre Debussy, crezând că asta ascultase, Celibidache i-a răspuns sec că a cântat Ravel, iar felul elegant  relaxat cu care Ioana și-a acceptat greșeala, a adus râsul amândurora.

A fost dragoste la prima vedere, desigur — acel tip de dragoste care schimbă traiectorii și te lasă fără aer. Numai că, spre deosebire de majoritatea femeilor din filmele alb-negru, Ioana nu s-a topit în umbra bărbatului genial.

Ea a rămas ea. Cu pensulele, culorile și tăcerile ei. Cu încăpățânarea de a-și semna tablourile doar „Ioana”, pentru că nu voia să fie „soția lui Celibidache”. Voia să fie Ioana. Atât.

Picta cu aceeași pasiune cu care el dirija: intens, aproape mistic. Într-o zi, Sergiu s-a uitat la o lucrare de-a ei și a întrebat-o: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura?”
Poate pentru că ea ajungea acolo fără partitură.

Ioana a fost genul de femeie care nu cere aplauze. Și totuși, le primește: expoziții prin Europa, medalia de aur a orașului Paris, admirația celor care o cunoșteau. Dar gloria nu a fost niciodată motorul ei. Trăia simplu, aproape ironic, într-o lume plină de bărbați care credeau că sunt centrul universului.

Și totuși, ea era centrul. Pentru Sergiu, pentru fiul lor, pentru cei care înțelegeau că forța nu înseamnă a ridica vocea, ci a nu o pierde.

A avut umor. Când soțul ei a umplut curtea cu gâște (da, gâște adevărate), Ioana i-a spus: „Gâștele sau eu.” El a ales gâștele. Trei zile mai târziu, s-a răzgândit. Cam așa era ea — calmă, dar fermă. Tandrețea ei venea la pachet cu o coloană vertebrală impecabilă.

Astăzi, Ioana Celibidache e una dintre acele figuri care rămân în notele de subsol ale marilor biografii masculine. Injust, dar previzibil. Doar că adevărul e că fără ea, partitura lui Sergiu ar fi sunat altfel — mai rece, mai lipsită de umanitate.

Independentă, creatoare, calmă

Ioana a fost o femeie înaintea vremurilor sale. Independentă când independența feminină era suspectă. Creatoare când i se cerea să fie decorativă. Calmă în fața geniului, dar niciodată supusă.

Ea n-a vrut să cucerească lumea. A vrut doar să trăiască frumos. Și, sincer, uneori asta e cea mai mare formă de curaj.

Uneori, femeile puternice nu fac zgomot. Nu flutură pancarte, nu rostesc manifeste, nu scriu memorii. Pur și simplu trăiesc cu o claritate care te dezarmează.
Ioana Celibidache a fost una dintre ele. A fost, în felul ei discret, o revoluție. O femeie care a trăit cu demnitate, frumusețe și forță – înainte ca lumea să știe cum să numească toate acestea.