Istoricul Dorin Dobrincu: Goga și Păunescu sunt contramodele ale memoriei publice românești

Fost director general al Arhivelor Naționale ale României, actualmente cercetător științific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, istoricul Dorin Dobrincu vorbește despre relativizarea trecutului fascist și național-comunist, despre cariera politică a lui Goga, despre rolul lui Păunescu în propaganda ceaușistă, despre curentul antisemit care a luat amploare în ultimul deceniu și despre moștenirea protocronistă vizibilă încă în societatea românească.

Pericolul relativizării ideologice

Cotidianul: Cât de periculoasă este relativizarea afinităților ideologice ale acestor oameni?

Dorin Dobrincu: Relativizarea ideologică este legată uneori de ignoranță sau de etica aproximativă a unei părți însemnate a societății noastre, iar alteori de proiectele ideologice și politice ale unor grupuri sociale. Toate acestea deschid calea pentru multe rele politice și sociale.

În postcomunism, România s-a confruntat cu propriul trecut, în mod special cu cel recent. După căderea regimului totalitar, în decembrie 1989, au rămas în panteon personaje politice sau culturale care fuseseră valorizate sau recuperate în național-comunism. În același timp, alte figuri, ascunse în bună măsură în comunism, au fost recuperate și au avut parte, în anumite cercuri, de încercări de valorificare politică și ideologică. Și într-un caz, și în celălalt era vorba mai ales de figuri politice și cultural-ideologice, care au fost folosite pentru legitimarea unor partide politice sau pentru reinventarea unor formatori de opinie, intelectuali, jurnaliști sau istorici.

De la partid populist la formațiune fascistă

Cotidianul: Credeți că e un demers intenționat, menit să manipuleze?

Dorin Dobrincu: În unele situații sesizez intenția de manipulare, în altele doar ignoranță, cum am precizat deja. Întrucât orice analiză trebuie să pornească de la fapte, cred că e important să fim atenți la acestea, precum și la concepte, la istorie și la memorie, la viața politică și la cea culturală. Să luăm cele două cazuri aduse în discuție, care au revenit în atenție în primăvara și vara acestui an.

Octavian Goga a avut o carieră dublă, de poet naționalist, înainte de Primul Război Mondial, și de om politic, în perioada interbelică. În cazul celei de-a doua direcții, el a trecut de la o linie naționalistă clasică la una ultranaționalistă, xenofobă, antisemită. După ce a fost în formațiuni politice moderate (Partidul Național Român) și populiste (Partidul Poporului), el a înființat Partidul Național Agrar, iar prin fuziunea cu Liga Apărării Național Creștine a lui A.C. Cuza a rezultat Partidul Național Creștin.

Partidul celor doi – care, țin să precizez, a fost un concurent al Mișcării Legionare pe același culoar politic – era fascist. Svastica era simbolul afișat pe pancarte și steaguri, la manifestații, în ziare sau broșuri. Antisemitismul juca un rol central în ideologia, programul politic și propaganda formațiunii.

Octavian Goga a adoptat legea prin care 225.000 de evrei și-au pierdut cetățenia

În decembrie 1937, Goga a fost desemnat prim-ministru de către regele Carol al II-lea, deși partidul său obținuse mai puțin de zece procente la alegerile din acea lună. Aceasta nu l-a împiedicat pe premier să adopte un decret, în ianuarie 1938, prin care era revizuită cetățenia etnicilor evrei din România. Nu mai puțin de 225.222 de etnici evrei, adică mai bine de o treime din numărul total, și-au pierdut cetățenia română, astfel încălcându-se legislația națională în vigoare până în acel moment și tratatele internaționale semnate de România după Primul Război Mondial. Măsura respectivă prefigura măsurile antisemite extinse adoptate de statul român în perioada următoare.

Decedat în mai 1938, la câteva luni după înlăturarea sa de la putere, Octavian Goga a fost recuperat în anii național-comunismului, în spațiul public insistându-se pe registrul patriotic, mai precis pe lupta sa pentru drepturile românilor ardeleni. Poezii create de el au fost introduse în manualele școlare în această perioadă. Abia în postcomunism a fost posibilă discutarea critică a implicării sale politice, inclusiv a dimensiunii sale fasciste și antisemite.

„Poetul de curte” al Cenaclului Flacăra

Adrian Păunescu a fost un poet din noua generație a anilor ’60, apreciat de o parte a criticii la vremea respectivă, dar s-a implicat și în gazetărie. După ce a dobândit notorietate, Păunescu și-a permis anumite libertăți de expresie, tolerate de regim, însă a scris și numeroase osanale la adresa lui Nicolae Ceaușescu. Nu întâmplător, deși nu i-au negat talentul, criticii săi l-au considerat „poet de curte”.

Inspirat de ceea ce văzuse în timpul stagiului său în SUA, în 1970-1971, unde spectacolele de muzică – rock, folk etc. – erau foarte populare, Păunescu a considerat că poate face similar în România. Deși nu s-a spus public în epocă, astfel a apărut Cenaclul „Flacăra”, care folosea numele revistei cu același nume, pe care o conducea Păunescu. Cenaclul a fost o prezență de prim-plan în anii 1973-1985, în cea mai mare parte a acestui interval fiind integrat în megafestivalul „Cântarea României”. Peste 1.600 de întâlniri au fost înregistrate sub tutela cenaclului.

Păunescu s-a folosit de acesta pentru a câștiga prestigiu și a-și crește influența. S-a dovedit un eficient administrator al propriului interes, dând multora iluzii libertății de manifestare, în realitate servind îndoctrinării unei părți a tineretului în sensul național-comunismului.

Cenaclul a funcționat într-un spațiu ambiguu, oferind forme de expresie și socializare tinerilor, dar în interiorul și sub controlul regimului și al ideologiei național-comuniste. Ceea ce se întâmpla pe scenă se desfășura în limitele tolerate și controlate de partidul-stat, o supapă utilă pentru un regim totalitar, care vedea în libertatea de exprimare și manifestare un dușman care trebuie ținut sub control, dacă nu neutralizat.

Marginalizare, nu disidență

O tragedie petrecută în timpul unei întruniri la Ploiești, în 1985, a dus la interzicerea cenaclului, iar Păunescu a cunoscut o perioadă de relativă marginalizare. Chiar dacă a avut conflicte și tensiuni cu aparatul regimului, Păunescu nu poate fi încadrat în categoria disidenței anticomuniste, cum pretind unii dintre susținătorii săi. După 1989, nu a formulat, în mod public și consecvent, o asumare critică a rolului pe care l-a avut în mașinăria de propagandă a regimului comunist.

În schimb, preocupat de recuperarea rapidă a prezenței și influenței publice, a înființat și a condus gazete și un festival, cu titlu diferit, dar folosind vechile sale rețele și nostalgia după „Flacăra”, a moderat sau a fost invitat principal în emisiuni de televiziune și de radio. Totodată, s-a implicat în politică, în formațiuni de descendență comunistă, Partidul Socialist al Muncii, condus de fostul prim-ministru Ilie Verdeț, și în Partidul Social-Democrat. Cu acestea a obținut mai multe mandate de parlamentar.

Numele celor doi, Goga și Păunescu, au fost date unor străzi sau instituții – școli și biblioteci – în mai multe locuri din România. Merită menționat că fenomenul se întâmplă și în Republica Moldova.

În cazul particular al României, astfel de practici, după ce țara a trecut prin dictaturi sângeroase, prin totalitarism, contribuie la normalizarea în spațiul public a unor figuri asociate cu intoleranța și extremismul. În loc ca deficitul democratic să fie limitat, acesta poate fi accentuat prin politici memoriale eronate. Iar aceasta se întâmplă adesea cu implicarea administrației locale, cu participarea unor instituții.

Busturi ridicate la Iași, la București

Spre exemplu, la Iași, bustul lui Octavian Goga a fost ridicat în cel de-al doilea mandat de primar al lui Mihai Chirica, care a urmat un traseu politic de la PSD la PNL și este cunoscut pentru promovarea unei narațiuni naționaliste asupra trecutului. Sub administrația sa, a fost susținută o anumită politică memorială, în care selecția și amplasarea unor busturi au generat controverse privind mesajul simbolic transmis în spațiul public.

Protestele față de înlăturarea bustului de la Iași al lui Goga, în baza legii, în martie 2026, au pornit de la Cluj-Napoca, din partea unui grup de intelectuali cu agendă naționalistă, cărora li s-au alăturat apoi alți activiști cu aderență ideologică asemănătoare.

La București, bustul lui Adrian Păunescu a fost ridicat după decesul său, în timpul mandatului lui Neculai Onțanu, ca primar al sectorului 2, trecut de la PSD la UNPR. Merită amintit că din inițiativa unor personaje cu valori fluide, influențate inclusiv de perspectiva național-comunistă, în localitatea Copăceni, Republica Moldova, Euroregiunea Siret-Prut-Nistru – care grupează câteva județe din România și un număr mare de raioane din Republica Moldova – a cumpărat în 2019 casa în care s-a născut Adrian Păunescu. Locul pare să fi intrat într-un fel de circuit pentru oaspeții din România. Spre exemplu, la sfârșitul lunii iunie 2026, Costel Alexe, președintele Consiliului Județean Iași, care asigură și președinția Euroregiunii amintite, a făcut o vizită la acest obiectiv, unde a fost primit cu pâine și sare.

Un imaginar național-comunist traversează Prutul

După 1989, anumite elemente de imaginar național-comunist au circulat dinspre România spre Republica Moldova, fiind preluate și reactualizate de actori culturali și politici. Scriitori și istorici controversați au făcut eforturi pentru a-și albi biografiile, folosind în acest sens spațiul pruto-nistrean. Există și dincolo de Prut grupuri și voci publice care reacționează vehement la criticarea acestor figuri și solicită, uneori într-un registru sentimental și ultimativ, suspendarea spiritului critic. Lui Păunescu i-a fost dedicat și un timbru poștal în Republica Moldova, unde a fost reprodusă o imagine din perioada evenimentelor pe care le organiza în plin ceaușism.

Contestările de care au parte în spațiul public atât Goga, cât și Păunescu, dar și alții, nu privesc atât opera lor poetică, cât implicarea acestora în politică și/sau propagandă. De analiza literară se ocupă, cu propriile instrumente, criticii și istoricii literari. Opiniile acestora sunt variate, în funcție de generație și de valori. În orice caz, nu îi exclude vreo instanță din istoria literaturii române nici pe Goga, nici pe Păunescu.

Ceea ce este în discuție ține de poziționarea lor în angrenajul politic și instituțional al epocilor în care au trăit. Adică avem în vedere funcțiile deținute de ei la vârful statului (Goga) sau în aparatul de propagandă (Păunescu). Vorbim, desigur, de implicarea lor în regimuri diferite, la apusul fragilei democrații românești interbelice, în cazul lui Goga, care a avut o contribuție importantă la distrugerea acelui sistem, respectiv în miezul comunismului ceaușist, așadar la totalitarism, în cazul lui Păunescu.

Contramodele pentru o democrație

Având în vedere toate acestea, cred că niciunul dintre ei nu poate fi model pentru comunitatea noastră politică democratică. Dimpotrivă, ei sunt contramodele. De aceea, tot ceea ce presupune marcarea spațiului public, adică reprezentările publice de genul statuilor, denumirea unor instituții sau străzi ar trebui să fie dedicate oamenilor care au unit societatea, nu celor care au dezbinat-o, cu atât mai puțin celor care au luat măsuri discriminatorii împotriva unor segmente ale societății sau care au servit regimuri dictatoriale. Statuile acestora pot fi puse în muzee – cu explicațiile necesare – sau în depozite, însă nu în piețele publice.

După cum vedem, este vorba despre personaje controversate. În România nu există controverse comparabile și nici propuneri de înlăturare din spațiul public a statuilor unor scriitori care nu au făcut politică extremistă și nu au servit regimuri totalitare. Nu sunt nici propuneri de înlăturare a statuilor unor personaje politice din istoria noastră care nu au avut implicări politice problematice. În mod explicit, nu cunosc propuneri comparabile privind înlăturarea din spațiul public a statuilor lui Ion Luca Caragiale, ale Reginei Maria sau ale lui Iuliu Maniu.

În orice caz, avem nevoie de o dezbatere publică privind memoria publică în România. Spațiul public este al tuturor și nu ar trebui confiscat în favoarea memoriei unor oameni care au slujit regimuri opresive, dictatoriale ori care au susținut politici de discriminare pe criterii etnice, religioase sau de altă natură.

Un curent antisemit tot mai vizibil

Cotidianul: Există un curent antisemit latent care a ieșit la suprafață și a luat amploare în ultimii ani, pe fondul unui anumit tip de propagandă?

Dorin Dobrincu:  Societatea românească a cunoscut un larg curent antisemit până la instalarea regimului comunist. După Al Doilea Război Mondial, în condițiile evidenței Holocaustului prin care a trecut comunitatea evreiască din Europa, inclusiv din România, antisemitismul nu doar că era profund discreditat, dar nici nu a mai avut dreptul legal de a se manifesta.

Cu toate acestea, el a mai fost semnalat o vreme în rapoartele structurilor românești de ordine și informații privind starea de spirit a populației. În condițiile virării stalinismului autohton spre național-comunism, din anii ’60, dar accentuat în anii ’70 și ’80, antisemitismul se întâlnește în scrisul unor grupuri de intelectuali, precum cei din jurul revistei „Săptămâna”, dar și în anumite politici difuze ale partidului-stat, legate de marginalizarea minorităților.

Prăbușirea regimului comunist a permis manifestarea aproape fără bariere a antisemitismului. Acesta avea o bază în mediile naționaliste, unele de expresie legionară, altele național-comuniste, extinzându-se de-a lungul anilor 1990-2000. Din datele pe care le avem la dispoziție, acest curent a luat amploare în ultimul deceniu. El îmbracă și forme noi. Aici se încadrează, în anumite contexte, preluarea și rostogolirea noțiunilor de „soroșism/soroșist”, adesea legate de cele de „globalism/globaliști”. Aș remarca și recursul, tot mai vizibil în anumite spații de pe rețelele sociale, la termenul de „khazar”, care face trimitere la presupusa origine khazară a evreilor est-europeni, într-o interpretare ideologică, descalificantă.

„Khazar”, „soroșism” — vocabularul urii reciclat

La creșterea antisemitismului din România a contribuit și o anume cheie de lectură asupra unor segmente sau momente din istoria recentă. Mă refer îndeosebi la cedarea Basarabiei în 1940 și la instalarea comunismului după al Doilea Război Mondial, de care tradițional au fost făcuți responsabili etnicii evrei. Asemenea aserțiuni nu rezistă unei analize istorice profesionale, critice. Manipularea este însă posibilă. Sunt implicați în acest demers amatori în investigarea trecutului, ajutați adesea de cohorte de distribuitori ai unor texte senzaționaliste.

Unii fac caz de faptul că au studii de istorie, fără a proba prin textele lor că au depășit faza romantic-patriotică a relației cu trecutul. Acest mediu oferă o parte din muniția pentru extremism, inclusiv în dimensiunea sa politică. Sunt cunoscute derapajele repetate ale unor politicieni extremiști, inclusiv lideri de partide sau candidați la diferite poziții publice, care au utilizat în mod explicit discursul extremist și antisemit, inclusiv făcând apologia unor persoane condamnate pentru crime de război.

Moștenirea protocronismului ceaușist

Cotidianul: Suntem încă prinși în mrejele național-comunismului al cărui exponent Adrian Păunescu a fost?

Dorin Dobrincu: În deceniile în care a fost doctrina oficială în România, național-comunismul a recuperat masiv din ultranaționalismul de secol XIX și interbelic. A recuperat inclusiv, aparent paradoxal, elemente din legionarism. Astfel, s-a pus accent pe căutarea unor elemente în trecut care să susțină vechimea, autohtonismul, protocronismul, independența și unitatea de-a lungul istoriei spațiului românesc. Pentru a extinde și impune ceea ce a devenit politică de stat în anii ’60-’80, a fost folosit întregul aparat de propagandă al partidului-stat, radioul, televiziunea, cinematografia, școlile de diferite grade, festivalul „Cântarea României”.

Dacismul a ajuns să diminueze, dacă nu să evacueze ideea romanității. Exagerările din perioada de început a regimului comunist făceau în acest fel loc altor excese, însă mai ușor de introdus și de acceptat, dat fiind că ele se grefau pe tendințe mai vechi de inginerie socială și culturală. Pe termen lung, naționalismul, mitologizarea trecutului, uniformizarea culturală și cultul statului par să se fi perpetuat dincolo de schimbările de regim politic.

Căderea regimului comunist și postcomunismul au permis ieșirea oficială din chingile național-comunismului, mulți intelectuali și anumite segmente de public respingând deschis mistificarea și îndoctrinarea. Însă segmente importante ale societății au rămas mai degrabă captive în ceea ce li se inoculase în comunism, aspecte vizibile în valori, atitudini și preferințe de vot.

Având suficientă distanță istorică, cred că putem spune, fără a greși, că deceniile de formatare culturală și socială din ceaușism au dat roade. O serie de sondaje, studii și analize ale discursului public și politic arată că o parte semnificativă a societății românești continuă să manifeste valori și reprezentări moștenite din imaginarul național-comunist. Iar ele se transmit în continuare pe anumite canale, familiale, culturale, comunitare, instituționale, mass-media etc.

„Nu ne vindem țara” — un slogan neîngropat

Cotidianul: Am depășit vreodată această viziune „autarhică” marcată, încă din 1990, de sloganul „Nu ne vindem țara”?

Dorin Dobrincu: Societatea românească a evoluat în cele mai bine de trei decenii și jumătate de la căderea regimului comunist. Asta se vede nu doar în domeniul economic și al nivelului de trai, al libertății de mișcare, ci și în cel al raportării la ceilalți, la lumea occidentală în general, la cea europeană în special. O parte a societății românești s-a modernizat inclusiv în privința valorilor politice, sociale și culturale, nu doar a bunurilor materiale. Însă, trebuie să spunem, o altă parte a concetățenilor noștri fie a rămas, fie a devenit prizoniera unui univers mai degrabă izolaționist, apelând la un trecut uneori idealizat, alteori distorsionat sau de-a dreptul inventat, asezonat cu conspiraționism.

Modernizare versus izolaționism

Există o tensiune vizibilă în societatea românească între segmentul care vrea continuarea modernizării, integrarea noastră în spațiul occidental, în particular în cel european, și cel care este mai degrabă antimodern, antieuropean, izolaționist. S-a văzut foarte clar în ultimul deceniu, în mod deosebit în timpul pandemiei de Covid 19, al războiului la scară largă declanșat de invazia rusă a Ucrainei și în timpul ultimelor alegeri din România, în 2024.

Această tensiune nu este un fenomen nou; s-a mai întâlnit în societatea românească și la începutul secolului XX, în perioada interbelică sau în anii 1990. Diferența în acest moment ține nu doar de contextul geopolitic, ci și de mijloacele de comunicare în masă. Tehnologia și rețelele sociale, combinate cu diminuarea autorității școlii și mass-media tradiționale, precum și a segmentelor care produceau și difuzau cunoașterea științifică au crescut posibilitatea de a influența, de a manipula masele. Nu este un fenomen românesc, desigur, dar în România – și în țările cu sisteme politice și sociale asemănătoare – efectele sunt probabil și mai îngrijorătoare.