Italia: cataclism populist sau „noua normalitate“?

„Ce bordel“ sau „Italia se trezește la cinci stele“ sunt titlurile cu care au deschis Il Tempo și L’Unione Sarda, a doua zi după „cataclismul populist“ adus de alegerile parlamentare din Italia.

Rezultatele parțiale arată că partidul antisistem Mișcarea de 5 stele, fondat de comicul Beppe Grillo și condus acum de Luigi di Maio, este câștigătorul alegerilor, cu cel puțin 30% din voturi. Este devansat de o alianță de dreapta care nu a atins însă pragul de 40%. Conform noii legi electorale din Italia, ar putea aduce majoritatea parlamentară. Spre îngrijorarea presei mainstream, în cadrul acestei alianțe formațiunea lui Silvio Berlusconi, Forza Italia (15%), a fost depășită de aliații antiimigrație și eurosceptici din Liga Nordului (17%), conduși de Matteo Salvini. Partidul Democrat condus de Matteo Renzi, aflat acum la guvernare cu premierul Paolo Gentiloni, a înregistrat un eșec răsunător, sub 20% din voturi. „Totul se schimbă: ascensiune pentru Mișcarea de 5 Stele, catastrofă pentru Renzi, Salvini îl depășește pe Berlusconi“, scrie Il Fatto Quotidiano.

Sudul sărac reconfigurează Parlamentul

La Stampa arată că populiștii au câștigat „grație susținerii care a venit din partea Italiei aflată la sud de Roma“, din Mezzogiorno-ul sărac, din așa-zisul „vaffanculo“, cu locuitori disprețuiți și marginalizați, precum cei din Teleormanul românesc. „Ascensiunea populismului ne transmite ceva despre această populație abandonată, despre tinerii care nu au fost la universități sau nu au putut obține o diplomă și dintre care jumătate sunt șomeri“, scrie La Stampa. Acum, în această „Italie abandonată“ din Sud, cei care nu au votat cu Mișcarea de 5 Stele au votat, paradoxal, cu Liga Nordului. Salvini, liderul acestei mișcări a Nordului bogat, a ajuns să aibă un partid național, grație săracilor din Sud. „Votul acesta a fost dat în numele obiectivelor opuse celor ale sistemului național și supranațional, care până acum s-a menținut la putere.“

Către „A Treia Republică“

„Italia nu se aștepta la un fenomen de asemenea amploare: victoria unor mișcări populiste și suveraniste care merg de la Mișcarea de 5 Stele până la Liga Nordului“, scrie La Stampa. Cotidianul atrage atenția că, adăugând procentele obținute de Fratelli d’Italia (extrema dreaptă), acest curent antisistem a luat peste 50% din voturi. La Stampa vorbește despre un cutremur politic. La fel cum, în 1994, Italia trecea la A Doua Republică, după operațiunea „Mâini curate“ și venirea la putere a lui Silvio Berlusconi, acum, țara va trece la A Treia Republică, în care „populismul fie va guverna, fie va bloca sistemul.“

Pariu perdant al presei italiene

Titlurile apocaliptice ale ziarelor italiene subliniază șocul suferit de presa și partidele tradiționale, dar, în egală măsură, explică bine și cauzele victoriei partidelor antisistem. Presa de mainstream a militat pentru victoria democraților de centru-stânga, singurul partid declarat proeuropean, și a pierdut. Presa italiană ar trebui, după modelul brevetat de The Washington Post după victoria lui Donald Trump, să își toarne cenușă în cap. „Foarte franc, presa a ratat știrea. În cele din urmă, un număr uriaș de alegători americani au vrut ceva diferit. Deși acești alegători au urlat că vor altceva, jurnaliștii nu au ascultat. Nu au priceput“, scria cotidianul american, în noiembrie 2016. „Presa îl interpretează întotdeauna literal pe Donald Trump. Nu-l ia niciodată în serios, ci doar textual“, spunea miliardarul american Peter Thiel. Mulți dintre alegători au gândit altfel. Ei l-au luat pe Trump în serios, nu textual, și la fel s-a întâmplat în Italia cu partidele antisitem.

Două Italii

Într-o Italie care este a noua economie a lumii și a patra economie europeană, dar care se află la coada clasamentului inechității sociale (locul 24 în UE), partidele proeuropene au continuat să vorbească despre importanța folosirii bicicletelor și a energiei verzi. Asta, în timp ce tinerii din suburbii nu vor decât să poată accesa credite cu dobânzi decente și să plece din ghetourile de ciment care înconjoară marile orașe. Partidele sistemului cer electoratului să-i primească pe imigranți cu brațele deschise, în numele umanismului italian, însă nu vin cu soluții, pentru ca imigranții să nu fie exploatați de Mafie, să nu fie abandonați în piețele publice și în ghetouri. Milioanele de tineri italieni din suburbii, tinerii de 18-34 de ani care pleacă în valuri anuale  de cate 50.000 în alte țări, în căutarea unei vieți mai bune, studenții italieni (dintre care statisticile arată că doar 18% devin licențiați) își doresc soluții pentru problema migrației, nu parade și demonstrații proeuropene în care sunt promise drepturi pentru toți.

Partidele și alegătorii, în lumi paralele

Partidele tradiționale, cu proeuropeanul Matteo Renzi în frunte, au continuat să privească politica ca în urmă cu decenii: pentru a avea șanse să câștigi trebuie să găsești relații în cercurile suspuse, sprijin de la bănci și ziare, de la mediul academic sau societatea civilă. Lucrurile s-au schimbat însă, iar italienii, ca de altfel majoritatea europenilor, nu mai sunt oripilați de excesele din discursurile așa-zișilor populiști Salvini sau Grillo. Spre deosebire de comentatorii marilor publicații, scandalizați de populiști și agitând permanent spectrul manipulării alegerilor de către Moscova, „alegătorii interpretează excesele politicienilor drept provocări prin care răspund la exagerările publicate în presă“, trec dincolo de interpretarea literală a declarațiilor lor, la fel cum a făcut și electoratul american, scrie site-ul Linkiesta. Spre exemplu, presa italiană a tratat marginal subiectul implicării Mafiei în afaceri imobiliare cu primari ai partidelor tradiționale, în schimb, a vrut să provoace o isterie privind o neregulă financiară de mică amploare a partidului Mișcarea de Cinci Stele. „Alegătorii au perceput o disonanță, o nedreptate a sistemului și i-au tratat cu toleranță pe populiști“, scrie Linkiesta.

Normalitatea secolului XXI

Una dintre tezele centrale ale campaniei electorale italiene a fost cea a „țării normale“, titlul unui volum al fostului premier de stânga Massimo D’Alema, o „țară normală“ evocată înaintea votului și de președintele băncii Intesa Sanpaolo, și de liderii Partidului Democrat. Însă ce înseamnă „țară normală“ acum? Poate fi SUA lui Donald Trump? Sau Marea Britanie, unde conservatorii organizează un referendum pentru ieșirea din UE? Să fie Franța, unde cele două partide care au avut puterea timp de decenii aproape că au dispărut de pe scena politică? Sau poate Austria, unde extrema dreaptă este asociată la guvernare? Sau Germania, unde extrema-dreapta este principalul partid de opoziție? „Normalitatea secolului XXI este diferită de cea a secolului trecut, care nu mai supraviețuiește decât în mințile celor care așteaptă „licențe“ din partea băncilor, societății civile și a lumii academice, pentru a face politică și în mințile jurnaliștilor care scriu pentru ziare pe care cetățenii oricum nu le mai cumpără“, scrie Linkiesta.

„Susținem lucruri care par radicale, dar în realitate ele par radicale nu pentru că ar fi de pe altă lume, ci pentru că, de ani de zile, nimeni nu le spune“, arăta înaintea alegerilor una dintre liderele Mișcării Putere Poporului, Viola Carofalo. Sistemul profund, Italia lui Agnelli, Pirelli, Olivetti, va încerca să mențină în continuare imaginea „țării normale“ și să închege o coaliție între Partidul Democrat și alianța lui Silvio Berlusconi (noul parlament se va întruni pe 23 martie, iar președintele Sergio Mattarela va începe consultările pentru formarea guvernului). În realitate, votul de pe 4 martie arată că Italia a intrat în „noua normalitate“.