Iubirea te trece pe partea cealaltă a baricadei

Mă zbat într-o capcană. Reuşesc să mă sprijin pe o speranţă şi mă apuc zdravăn cu mâinile de marginea pâclei care mă înconjoară, mă trag în sus, dar pâcla e mai puternică decât speranţa mea leşinată, şi totuşi reuşesc să mă agăţ de o promisiune şi bazându-mă pe încredere mă forţez să ies din pâcla care mă sufocă zi de zi. Şi parcă, parcă zăresc un un nou început şi o undă de lumină dincolo de disperarea în care plutesc de mult timp. Dar promisiunea e vagă, nu ţine, scara de încrederea se năruie, şi iată-mă zvârlită şi mai jos în pâcla disperării şi deznădejdii. Ce forţă mă ţine în viaţă să pot vedea în ziua de mâine o nouă încercare? Ce mă face să-mi recapăt curajul de a mă avânta din nou în sus să îndrăznesc să respir o gură de aer curat de la care aştept să mă ridice din pâclă?

Aşa arată lupta pentru existenţa de pe o zi pe alta a omului normal în România. Şi te mai întrebi de ce piere încrederea în ceilalţi oameni, de ce nu mai există solidaritate, de ce nimeni nu se mai gândeşte la a întinde o mână de ajutor celui aflat în suferinţă. Alergarea după un trai decent ne sufocă. Nu mai avem ochi pentru ce e în jurul nostru, oameni sau animale care au nevoie de noi, cei întregi la cap.

Dar cum să mai iasă din pâclă cei care cu puţinul lor au hotărât să ajute astfel de fiinţe? Dar cum să-şi mai revină cei care, cunoscând mai bine câinele, au pierdut total încrederea în semeni? Nu mai e cale de ieşire.

Să-i dăm în cap vecinului pentru că îndrăzneşte să împartă iubire.

Cu toate că de multă vreme asociaţii, Poliţia Comunitară şi voluntari se oferă să dea ajutor unor persoane cu prea mulţi câini în casă, iată că se ajunge la situaţia disperată a celor două femei dinStr. Icoanei 74.

Iubesc prea mult aceste animale, vor să le ofere ajutor, dar aşa cum au înţeles ele. Închizând în apartamentul de la demsiolul clădirii, în care locuiesc cu chirie, 37 de căţei, îngrijindu-i cât de cât, dar fără să le dea apă suficientă sau hrană, fără să-i scoată la plimbare, lăsându-i fără aer, cu ferestrele închise, fără să le cureţe fecalele, ci acoperindu-le cu cartoane, unele peste altele, până când stratul de mizerie a ajuns la fereastră, neputând interveni în luptele dintre ei soldate cu omorârea puiuţilor de către cei adulţi, mult prea înnebuniţi de spaţiul strâmt în care stau. Una peste alta, cu mult timp în urmă, vecinii locatari, răi şi fără scrupule, au acţionat cum au crezut, folosind răul, şi nu binele. Pentru că nu au putut plăti apa, le-au tăiat-o, lăsându-le fără posibilitatea igienei minime, fără curent, fără comunicare. Ura a crescut, ele iubind câinii au găsit înţelegere în ochii lor şi au desconsiderat vecinii, aceştia neînţelegând câinii, au hotărât să le facă zile şi mai amare, cu şicane, ameninţări, bătăi, poliţie, procese etc. Neîncrederea lor a sporit şi oamenii de bine din afară care au dorit să le întindă o mână de ajutor nu au mai fost primiţi. Ele s-au baricadat în adăpostul lor plin de gunoaie, mirosuri pestilenţiale şi câini şi au privit toată lumea ca pe o mare de duşmani. Problema de iubire neînţeleasă s-a transformat într-o problemă psihică gravă, fără putere de rezolvare.

S-a ajuns la nefericita situaţie de a se acţiona în forţă în urma multiplelor sesizări. Cu asistenţă socială, medici, hingheri, asociaţii de protecţie a animalelor, adăpostul Primăriei Sectorului 2, Poliţie, Poliţie Comunitară, televiziuni, ziare, reporteri, vecini şi gură-cască. Câinii au fost daţi de către femei cu greu medicilor, care i-au pus în cuşti şi i-au dus la carantină, dar s-au închis apoi în casa murdară fără să lase autorităţile să cureţe locul aşa cum ar trebui pentru ca locatarii să-şi poată duce traiul civilizat în nepăsare faţă de semeni.

Noi unde ne aflăm?

De partea vecinilor care au tot dreptul să trăiască în curăţenie, dar care timp de trei ani nu au făcut decât să îngreuneze viaţa acestor femei cu răutăţile lor fără să poată ajunge la o soluţie civilizată? De partea femeilor care au înţeles să salveze vieţile bieţilor câini într-o închisoare de 10 m pătraţi, fără condiţii şi lăsându-i să se înmulţească cu nemiluita?

De partea autorităţilor care nu au fost în stare să rezolve problema pentru că s-au încurcat în legi contradictorii? De partea judecătorului care a refuzat să judece procesul pe motiv că femeile put (perfect adevărat), dar care nu a dat un ordin clar, pe moment, ca acestea să fie conduse la adăpostul săracilor, să fie îmbăiate şi curăţate ca apoi să le judece şi să dea mai repede verdictul?

De partea consilierilor primăriei care se codesc să aprobe înfiinţarea Poliţiei Veterinare, care ar fi acţionat de multă vreme (aşa ca la televizor) fără să mai intervină atât de multe alte instituţii care se calcă în picioare prin legi întortocheate, fără să lase să treacă atăţia ani şi educând totodată şi vecinii, care ar fi trebuit să acţioneze cu totul altfel exact la începutul situaţiei, şi nu forţând limitele urii?

S-au pierdut două suflete rămase acum doar două femei cu minţile rătăcite, s-au pierdut 37 de suflete de câini, pentru că nu ştim dacă mai pot fi salvate sau dacă nu ajung să moară într-un lagăr de exterminare dictat de un prefect care instigă numai la violenţă, s-au pierdut definitiv colaborarea şi bunul-simţ şi respectul dintre vecini. Adio umanitate. Răul învinge pentru că oamenii buni stau cu mâna în sân sau sunt împiedicaţi să acţioneze împotriva lui.