Fostul ambasador al SUA la Bucureşti, James Rosapepe, publică un editorial în „Blatimore Sun”, în care expune lecţia învăţată de SUA în România anilor ’90, pentru ca aceasta să fie aplicată în Tunisa, o ţară în care, ca şi în România nu elitele, ci poporul au pornit revoluţia, oamenii obişnuiţi au fost la fel de revoltaţi de opulenţa palatelor prezidenţiale iar soldaţii s-au împuşcat între ei.
„Fiecare ţară a fost condusă de un autocrat. În ambele ţări, oamenii, nu elitele au început revoluţia. Soldaţii aliaţi cu facţiunile rivale s-au împuşcat între ei. Oamenii de rând s-au înfuriat când au văzut palatele familiilor dictatorilor. Franceza este a doua limbă a elitelor. Democraţii din întreaga lume salută revoluţia, în timp ce profesioniştii din domeniul securităţii din guvernele vestice sunt preocupaţi de stabilitate şi nu stiu unde se va opri şirul evenimentelor”, scrie Rosapepe.
Asemănările sunt importante, dar şi diferenţele.
Tunisia a fost o colonie europeană până în 1956. România a fost dominată de Rusia până în 1989. Tunisienii sunt în majioritate musulmani sunniţi. Românii sunt creştin-ortodocşi. Sub comunism, România a fost una dintre cele mai închise societăţi; Tunisia obţine 13% din PIB din turism. România şi Tunisia sunt ţări diferite, cu propria istorie şi cultură.
Ce să facă Europa şi America?
În primul rând să înţeleagă realitatea. Sistemul politic tunisian a fost perturbat. A plecat un personaj puternic. Opoziţia din interiorul şi din afara guvernului a prins putere, dar rezultatul final nu este garantat. 1989 a fost un an al revoluţiilor democratice în Europa Centrală şi de Est şi a fost anul Pieţei Tiananmen. Ca şi în România, cultura şi poporul tunisian nu se pot schimba peste noapte. Şefii poliţiei, servitoarele, patronii, profesorii şi ofiţerii de informaţii sunt aceiaşi de acum o lună.
În Tunisia, ca şi în România, SUA şi europenii trebuie să promoveze democraţia, recunoscând însă că elitele şi alegătorii de acum sunt singurii pe care Tunisia îi are.
În al doilea rând, să-i ajute pe băieţii buni. Nu ne putem dori democraţia în Tunisia mai mult decât şi-o doresc tunisienii, dar îi puitem ajuta cu resurse şi sprijin moral pe cei care şi-o doresc. De prea mult timp, în special în ţările arabe, guvernele occidentale au favorizat stabilitatea pe termen scurt asigurată de autocraţi, în defavoarea stabilităţii pe termen lung asigurată de democraţie. Cu cât ar fi fost mai sigură America acum dacă, în 1953, Eisenhower ar fi promovat democraţia în Iran, în loc sa ajute la distrugerea sa?
În al treilea rand, să ofere perspective repede şi nu după ce băieţii răi şi-au consolidat puterea. În România, invitaţia de a adera la UE a fost singura motivaţie majoră pentru progres. Care este echivalentul pentru Tunisia?
În al patrulea rând, să respecte cultura şi istoria tunisiene. Ei nu sunt californieni sau norvegieni şi nici nu-şi doresc să fie. Însă ei vor ca fiii lor să profite de beneficiile economice şi politice ale globalizării fără să calce pe cultura bunicilor lor. Acesta este particularitatea UE: prosperitate, libertate, cooperare, toate în 23 de limbi.
În al cincilea rând, să nu le fie frică de spiritul revoluţionar al tunisienilor. În urmă cu 20 de ani, administraţia Bush era ezitantă, în timp ce est-europenii se ridicau împotriva dictaturilor. În celebrul său discurs de la Kiev, din 1991, preşedintele George H. W. Bush i-a avertizat pe ucraineni să nu ceara independenţa faţă de URSS, numind aceasta drept „naţionalism sinucigaş”. Confortul birocratic pe care îl dă stabilitatea a depăşit atunci interesul strategic al Americii pentru libertate. Aceeaşi tentaţie a facut ca SUA să rămână acum aliate cu autocraţii din Orientul Mijlociu.
