Judecătorul imparţial, o necesitate pentru România

Avocat Ioana Sfîrăială

De obicei, când vine vorba despre Justiţie, discuţiile se concentrează doar în jurul independenţei magistratului. Dacă acesta poate sau nu poate să fie manipulat, constrâns, influenţat, corupt etc. În ultima perioadă, specialiştii au analizat mai mult raportul Justiţiei cu celelalte puteri în Stat şi modul în care opinia publică acţionează asupra judecătorilor implicaţi în dosare mediatizate excesiv. Astfel, a apărut în lumina reflectoarelor Consiliul Superior al Magistraturii, un organism discret până acum câţiva ani, dar foarte vocal astăzi. În prezent, mai mult decât oricând, CSM emite la kilogram comunicate şi decizii de apărare a reputaţiei magistraţilor, iar membrii săi intervin în emisiuni televizate, direct sau prin luări de poziţii. Se tocmesc, se ceartă şi se împacă, fac alianţe şi iau decizii în funcţie de interese personale – tema de bază fiind independenţa magistratului şi refuzul angajării oricărei răspunderii concrete a acestuia.

“Analiştii” domeniului nu mai par interesaţi şi nici nu aduc discuţie “imparţialitatea” fundamentală actului de justiţie. “Imparţialitatea magistratului”, aşezată în Constituţia României chiar înaintea textului privind independenţa Justiţiei (art. 124 alin. 3), este un principiu sensibil deoarece ţine de latura subiectivă a actului de justiţie, de modalitatea în care instanţa de judecată îşi formează convingerea interioară atunci când judecă o cauză.

Am adus acest principiu în discuţie, deoarece ni se pare că uitarea aşternută asupra lui este simptomatică pentru actul de justiţie românesc.

Toată lumea este de acord cu faptul că, la noi, încrederea în Justiţie este în cădere liberă. Zilnic, în diferite medii, se intersectează acuze din toate direcţiile: Consiliul Superior al Magistraturii acuză mass-media, Ministerul Justiţiei, Guvernul şi Parlamentul. La rândul său, Ministerul Justiţiei şi Guvernul acuză CSM, membri CSM acuză ceilalţi membri CSM, magistraţii acuză membri CSM şi aşa mai departe. În realitate, problema de bază este creşterea alarmantă a lipsei de imparţialitate în rândul judecătorilor.

Din ce în ce mai des, magistratul pronunţă hotărâri în funcţie de simpatii, antipatii, de toane de moment sau ţinând cont de experienţe şi interese personale. De prea multe ori, judecătorul ştie soluţia înainte de a începe procesul. Cercetarea judecătorească s-a transformat într-un simulacru procedural, în care părţile, avocaţii şi judecătorii, urmează nişte paşi şi se prefac, deseori, că “descoperă adevărul”. Adevărul este că, nimeni nu mai este interesat de adevăr. Justiţia tinde să devină un simulacru. Persoanele care apelează la Justiţie pleacă din sălile de judecată cu sentimentul că au fost batjocorite, manipulate şi tratate cu condescendenţă de cei care trebuie să împartă dreptatea.

Împotriva acestei situaţii de fapt se fac plângeri la Ministerul Justiţiei şi la Consiliul Superior al Magistraturii. Există tot mai numeroase sesizări despre magistraţi care s-au evidenţiat în instanţă printr-un comportament abuziv faţă de părţi, dovedind o pregătire profesională discutabilă, iar hotărârile lor sunt lipsite de orice fundament legal sau fără legătură cu speţa. Răspunsurile Ministerului Justiţiei la aceste sesizări dovedesc faptul că instituţia nu înţelege să aplice legea care îi dă competenţă în ce priveşte cercetarea disciplinară, iar Consiliul Superior al Magistraturii transmite, aproape invariabil, că nu poate să se amestece în actul de justiţie şi că există căi legale de atac (răspuns dat inclusiv atunci când astfel de căi nu mai există, fiind hotărâri irevocabile).

Recent, la presiunea Comisiei Europene, legislaţia în materie a fost modificată, în sensul că, în cursul cercetării disciplinare, petenţii pot solicita să fie audiaţi şi pot proba susţinerile din memoriu. Rezultatul modificării? Cu excepţia cazurilor intens mediatizate sau în care există un conflict sau un interes în cadrul corpului de judecători, nici un memoriu nu mai trece de faza cercetării prealabile, astfel încât nu mai pot fi administrate probe, iar inspectorii resping de plano sesizarea. Răspunderea judecătorilor nu poate fi angajată din varii motive. Lipsa unui cadru legal clar şi existenţa unui termen de prescripţie foarte scurt, garantează eşecul unui astfel de demers în condiţiile în care magistraţii încearcă din răsputeri să descurajeze orice încercare de crearea a unei practici în acest sens.

Se poate observa că pe măsură ce actul de justiţie se degradează şi din ce în ce mai mulţi magistraţi abuzează de puterea ce li s-a dat prin statutul propriu, corpul profesional al judecătorilor – Consiliul Superior al Magistraturii – cât şi conducerile instanţelor luptă din răspunteri să asigure sau să creeze imposibilitatea controlului imparţialităţii judecăţii. Se fac presiuni pentru prorogarea continuă a intrării în vigoare a prevederilor legale privind obligativitatea înregistrării şedinţelor de judecată, s-au secretizat dosarele profesionale ale magistraţilor, se refuză cu obstinaţie publicarea CV-ului profesional al magistraţilor pe site-ul instanţelor de judecată (chiar dacă CV-ul profesional este doar o concesie şchioapă făcută solicitărilor repetate ale AMJ de a se publica site-ul european al judecătorilor pentru ca părţile şi reprezentanţii acestora să ştie dacă există sau nu cauze de incompatibilitate) şi se refuză indicarea numelui judecătorului care intră în sala de judecată. De aceea credem că, la nivel înalt, percepţia asupra misiunii pe care orice judecător o are este greşită, iar actuala poziţionare a corpului administrativ al judecătorilor nu poate duce decât la falimentul Justiţiei române.

Atât organismele Uniunii Europene, cât şi restul membrilor acesteia au convingerea tot mai fermă că Justiţia este o mare problemă în România. Iar atât timp cât “problema” nu este rezolvată, nici un resortisant UE nu va putea să investească în siguranţă, în ţara noastră. Deja există numeroase semnale de alarmă asupra multiplelor deficienţe economice şi politice româneşti ce vor avea repercusiuni asupra întregului sistem construit în 60 de ani de democraţie europeană.