Kiraly Karoly și disidența lui Ion Gheorghe Maurer

Plicitisit să beau cu mamușca respectivă, am coborât la teresa din golf. Am continuat să torn în mine, până când, la un moment, dat de alcool, am ajuns în faza în care socializezi cu toată lumea. În spatele meu, la o masă mare, era un grup care vorbea ungurește. Ăia care îl compuneau nu aveau fețe de oameni veniți la distracție. M-am dus la ei și am zis ceva cu ”egeșeghe micinas șeghedben”, în fine, după foarte vagile mele cunoștiințe de maghiară. Băieții ăia m-au asigurat că nu trebuie să mă chinui, știu și ei românește.

Formau o echipă de meșteri din Târnăveni (fost Dicio-Sânmartin) de Mureș, veniți să rafistoleze palatul unui potentat cu domeniu lângă plajă. Ca între ardeleni (și eu provin de la Sibiu), înainte să ne cinstim cu palincă (o aveau dosită oportun într-o pungă), am făcut cunoștiință. M-am ”trezit în conștiință”, brusc, când unul mi-a spus că îl cheamă Kiraly Karoly.

-Ai vreo legătură cu ăla de la revoluție?

-Apăi, cum nu, îi unchiu.

-Mai trăiește?

-Apăi, cum nu, îi lângă Arad, în Ungaria.

De câțiva ani încercam să dau de personajul respectiv. A fost ”ungurul de serviciu” al Partidului Comunist Român în anii 70, membru în Biroul Politic Executiv. În 1978 a început brusc să facă disidență, a scris la Europa Liberă niște scrisori în care îi dădea la gioale lui Ceaușescu în ceea ce privește drepturile ungurilor de la noi și politica economică. A fost hărțuit de Securitate, care, după cum spunea el, a încercat să îl asasineze de două ori. Se lansase zvonul că e agent sovietic. A fost, din 22 decembrie 1989, scriptic, cel puțin, numărul doi ca putere politică din țară. Ion Iliescu îl numise singurul vicepreședinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale.

Când bâzdâgania aia s-a transformat în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, pe 9 februarie 1990, a rămas unul dintre vicepreședinți. Senator UDMR în mandatul mic dintre 1990 și 1992, a fost iar vice, la Senat, după care practic l-a înghițit pământul. Încercam să dau de el de mai mulți ani, în demersurile mele de a consemna discuții cu personaje istorice. Vorbisem cu politicieni unguri, revoluționari, diplomați români la Budapesta, variate persoane care ar fi putut avea vreo legătură cu el și toți dădeau din umeri. Unii sugerau că ar fi murit în anii 90. Cert e că se ”topise”. Ruda lui găsită la 2 Mai mi-a dat un număr de telefon fix.  După trei încercări, mi-a răspuns o voce de om bătrân. Era chiar moș Karoly.

La început, a fost ezitant, dar când i-am zis cu cinism că ”nu se știe cât mai trăiți și istoria trebuie să consemnze și punctul dumneavoastră de vedere”, a zis ”no hai”. Stătea la Mezokovacshaza (tradus, casa fierarului din câmpie) un orășel din Ungaria aflat la vreo 15-20 de kilometri de granița românească.

Cazuri și necazuri la TVR

Pe vreme aia lucram la TVR 2, unde aveam o emisiune săptămânală de documentar botezată succesiv ”Istorii încâlcite”, apoi, după sugestia unui deștept, ”Misterele istoriei”, ca la telenovele. În 2016, avusesem mai întâi un ”șef de canal” (fix așa se chema!) băiat de treabă, dar un fel de aurist avant la lettre, care avea o ușoară pată pusă pe evrei. Ăla îmi respinsese un film cu Theodor Brateș, crainicul TVR care haotizase, cu voie sau fără voie, țara la Revoluția din 1989. Pur și simplu, îl interogasem despre ce a fost, fără să îl menajez.

Domnul șef nu a vrut, fără să se uite măcar pe material. La un moment dat, pe principiul rotației cadrelor, omul a fost schimbat cu o cucoană, fată de cadru de nădejde din instituție, care îl iubea pe nea Tică (recte Brateș).  Am făcut două episoade cu el. Hiba cu doamna era că avea ceva cu ungurii. Când i-am spus, entuziasmat, că l-am găsit pe Kiraly Karoly și că l-am convins să mă primească, s-a rățoit la mine că ”să o las cu iredentiștii”, că nu îmi bugetează subiectul și că mai bine aș face ceva patriotic, cu Avrămuț, Ștefănut și Burebista sau Diurpaneus.

În momentul ăla, posedam o iubită corporatist-moldovenească de sub Prut, adică de la Iași, ”Carmien”, ”menajier di suport tiehnic la Oraclie”, proprietara unei mașini de teren. L-am convins pe Mihai Buzura, cameramanul cu care lucram, să își ia trei zile libere. Prietenul Silviu Moldovan, pe care îl puteți citi în Cotidianul, a făcut rost de bani de benzină de la o fundație. Am plecat pe cont propriu.

În sfârșit, Maurer

Au rezultat șase ore de filmare brută (P.S.: le dețin, ar ieși un documentar de excepție din ele, dacă din întâmplare e cineva interesat de producerea lui pot fi contactat la adresa toma_roman@yahoo.com sau la telefonul 0727070984) în care Kiraly Karoly s-a spovedit despre perioada Ceaușescu, revoluția din 1989, evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990, fondarea SRI, jocul sovieticilor în România și multe altele. M-a distrat că atunci când ne-a primit, Kiraly Karoly a apărut cu un aparat auditiv în ureche. Când insistam pe un subiect care nu îi convenea, se făcea că nu aude și zicea ”hait”.

După cele două zile de interviu-fluviu, ne-a invitat la sarmale făcute special (deh, noi suntem români) și palincă de casă. Nu mai avea aparatul și auzea perfect ce îi spuneam din celălat capăt al mesei, aflat la vreo 3 metri.

Până la urmă, doamna de la TVR 2 a plecat și am putut să difuzez un filmuleț despre cum dl. Kiraly îi organiza vânători lui Ceaușeșcu în Covasna, în anii 70. Nu de alta, dar în rest era vorba acuzator, de Ion Iliescu, Petre Roman, Marko Bela, Virigil Măgureanu și alte personaje care se aflau atunci în viață, iar politica firmei era să nu deranjezi de nimeni.

De limba maghiară ascuțită a lui Kiraly nu a scăpat aproape nimeni din ăia puși în discuție. Singurul pe care îl iubea sincer și, în viziunea lui, nu avea nicio scamă, era fostul prim-ministru comunist Ion Gheorghe Maurer. Eu l-am contrazis. Maurer, altfel un tip rafinat și cu studii pe bune, a fost un oportunist-hedonist pur, care funcționa pe principiul ”după mine potopul”. A avut un rol covârșitor în impunerea lui Ceaușescu în fruntea partidului și a țărișoarei, nu a cârtit nimic atunci când ”marele cârmaci” o lua razna progresiv, nu s-a solidarizat cu cei șase foști șefi de top ai PCR care au trimis o scrisoare de protest împotriva ”geniului Carpaților” în 1989.

Tov-ului Maurer îi plăceau vânătorile, tenisul, fetele tinere, mâncărurile bune, coniacele și vinurile vechi, confortul vilelor sale din București și de la mare sau munte. De la oamenii care au lucrat cu el cât a fost premier știu că dispărea pe termen lung la cabane de vânătoare și nu prea îl interesa ce se întâmplă.  După ce Ceaușescu l-a pensionat forțat în 1974, Maurer nu a luat nicio atitudine împotriva aberațiilor din ce în ce mai mari ale prostovanului din Scornicești. A preferat să își dumice caviarul în liniște.

Când ne-am despărțit de Kiraly Karoly (care a murit de-a binelea în 2021, la 91 de ani), cu pupături, acesta mi-a făcut cadou o sticlă de sake (aș fi preferat palincă) și un plic alb. A zis, „no io-te Maurer”. Am crezut că înăuntru se află oarece forinți, dar nu m-am chiombit în interiorul lui de față cu venerabilul, nu se făcea. L-am deschis la o terasă lângă frontieră, unde eu cu Mihăiță am băut câte o bere, iar șoferul Carmien, plină de invidie, un cappuccino.

Înăuntru era, în original, singura dovadă de ”disidență” a lui Maurer. O scrisoare adresată lui Kiraly în 1982, în timpul în care acesta scria proteste la Europa Liberă, pe când  era hărțuit de Securitate, care, după spusele încercase să îl asasineze:

”Dragă tovarășe Kiraly,

Îți mulțumesc din inimă pentru frumoasele urări ce-mi transmiți cu ocazia împlinirii a 80 de ani.Îți doresc din tot sufletul numai bine, ție și tovarășei tale, dar mai ales celui mic.

Cu speranța  în mai bine, la mulți ani.”

Aha, deci Maurer, știind că scrisoarea va fi citită și de către Securitate, o dăduse cu mantă : ”în mai bine” putea însemna că e rău.