Lacrimi pentru eroi, de Ziua Recunoştinţei în Transplant

Donatorii şi cei salvaţi au poveştile scrise pe holurile spitalelor şi tipărite în inimile celor care au avut puterea să lupte cu boala şi ale celor care, printr-un gest nobil, au redat viaţa unor necunoscuţi.

Stăpânii şansei la viaţă

Se vorbeşte despre mărinimie în cazul unui donator viu, însă situaţia este diferită când vine vorba de un posibil donator aflat în moarte cerebrală. Acordul pentru prelevarea organelor vine din partea celor care l-au iubit mai mult şi care, mai presus de durere, trebuie să vadă dincolo de moarte un gest nobil.

Daniela Zurbău, soţie, mamă şi fiică, a intrat în moarte cerebrală în luna august a anului trecut, iar soţul, fiul şi părinţii au semnat acordul pentru prelevarea organelor ei. La 47 de ani, viaţa i se scurgea prin cablurile unor aparate medicale. În acea zi, 5 august, doctorii au anunţat familia că nu mai pot face nimic pentru Daniela, dar există posibilitatea ca organele ei, perfect sănătoase, să redea speranţă unor oameni aflaţi în agonie.

Pentru soţul ei, acordul dat a fost cel „al unui om cerebral”, care ştia că soţia nu se va mai întoarce lângă el. De cealaltă parte, fiul s-a simţit pus în cea mai dificilă situaţie. De aceea acceptul lui a venit mai târziu, pentru că nu accepta moartea mamei. „Am avut un moment de egoism şi am spus ferm că nu sunt de acord. Apoi, doamna doctor m-a luat şi am purtat o discuţie în care eu i-am spus că vreau să văd dacă, în cazul în care o deconectăm de la aparate, există posibilitatea să fie activitate cerebrală şi dacă e aşa nu sunt de acord şi vom aştepta să îşi revină. Am aşteptat foarte mult timp acel semn, însă nu a venit. Din cauza asta, inima a fost afectată şi nu a putut fi prelevată pentru donare. Atunci a fost momentul în care am închis ochii şi le-am spus doctorilor, care aşteptau decizia mea, că sunt de acord”, a spus fiul, cu ochii în lacrimi.

„Azi, Daniela mea trăieşte prin ei”

La 75 de ani, tatăl Danielei, Traian Goncan, poartă şi acum în suflet durerea morţii fiicei, iar alinarea lui este că trei oameni necunoscuţi trăiesc datorită ei. Şi o parte din ea odată cu ei. „Tare mult mi-aş dori să-i cunosc pe cei trei care au primit organele fiicei mele. Mă doare sufletul când mă gândesc la moartea ei, dar ştiu că am făcut un gest nobil şi azi Daniela mea trăieşte prin ei. Acordul dat pentru a lua organele fiinţei iubite, care oricum nu se mai întoarce lângă tine, este cel mai bun lucru pe care poate să îl facă cineva. O viaţă luată, altele salvate”, încheie tatăl Danielei înecându-şi ultimele cuvinte în suspine.

Pacientul trăieşte agonia aşteptării

Pacientul trăieşte o poveste diferită, în care sfârşitul este de cele mai multe ori unul fericit. Până acolo trece prin chinuri groaznice, iar tortura nu este durerea, ci aşteptarea miracolului. Pentru Dorina a venit după 12 ani de suferinţă. Are 40 de ani şi astăzi este fericită că a ajuns la această vârstă, că nu mai este bolnavă, dar mai ales că poate să mai fie alături de cei dragi. La 28 de ani a fost diagnosticată cu glomerulonefrită cronică, iar după un an a început dializa, care a durat 11 ani.

Dorina a aşteptat un transplant renal timp de şapte ani, iar de două ori medicii i-au luat speranţa din cauza incompatibilităţii. În timpul dializei, femeia s-a îmbolnăvit şi de hepatita C şi a avut probleme cu paratiroida, fiind operată la Bucureşti. „În urmă cu un an şi patru luni am făcut operaţia de transplant la Cluj, la doctorul Lucan. Donatorul a fost mătuşa mea, care acum are 61 de ani şi se simte foarte bine, la fel cum mă simt şi eu. Am ştiut dintotdeauna că singura mea şansă era un transplant, însă acesta a întârziat să apară. Acum doi ani am fost chemată pentru operaţie, dar nu am fost compatibilă şi aşa s-a întâmplat şi în urmă cu şapte ani. Astăzi nu am cuvinte să mulţumesc mătuşii mele pentru gestul nobil şi doctorilor care m-au operat. Sunt fericită că sunt sănătoasă şi sunt în viaţă să îmi văd fiica mare, care acum este la facultate în primul an. M-am născut pentru a doua oară”, a povestit cu ochii înlăcrimaţi Dorina.

Cei mai mulţi donatori sunt în moarte cerebrală

De cele mai multe ori, mulţumirile celor salvaţi de la moarte în urma unui transplant renal se îndreaptă către medici, pentru că ei sunt cei care poartă cea mai mare responsabilitate. Pacienţii sunt şi ei admiraţi pentru curajul de a depăşi momentele de cumpănă şi pentru forţa cu care au luptat cu boala. Însă cel mai important, înainte de pacient şi doctor, rămâne donatorul, care de multe ori este uitat.

Până acum doi ani, în România operaţiile de transplant renal se făceau cu predilecţie de la donatorul viu. Lucrurile au început să se schimbe, iar astăzi 79,1% dintre donatori sunt cei aflaţi în moarte cerebrală. La Ziua Recunoştinţei în Transplant, desfăşurată sâmbătă la Cluj, s-au strâns oameni cu poveşti cutremurătoare, donatori şi pacienţi salvaţi. Evenimentul a fost organizat de Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca şi Societatea Română de Boli Genito-Urinare, cu sprijinul Norvartis Pharma Services, şi a creat posibilitatea celor salvaţi să-şi întâlnească medicii şi salvatorii.