Lagărul de concentrare al Europei

Ar fi o ipocrizie să ne prefacem că Europa s-ar fi debarasat vreodată de meteahna rasismului. Apogeul, atins în perioada 1939-1945, a însemnat exterminarea a peste 11 milioane de cetăţeni, pe criterii etnice, antropometrice, religioase şi sexuale. Alte câteva milioane au fost trimise în lagăre de muncă forţată, pe fondul unei crize economice devastatoare, care a favorizat recrudescenţa ultranaţionalismului şi a războaielor de cucerire a spaţiului vital indispensabil raselor „superioare”.

România a fost părtaşă la crimele de atunci, prin politica condusă de primul-ministru Ion Antonescu. El a adoptat degrabă legile naziste Nürnberg, prin care decădea din drepturile cetăţeneşti categorii întregi de populaţie, printre care şi un număr însemnat de romi, pe care i-a trimis la moarte sigură în lagărele din Transnistria, alături de sute de mii de evrei. Astăzi se găsesc destui inconştienţi patologici care să-l invoce cu nostalgie, ca pe un mare erou naţional.

Tot astăzi, şeful unui puternic stat, fondator al Uniunii Europene, deportează alţi cetăţeni ai Uniunii, pe criterii etnice şi naţionaliste, încălcând însuşi principiul care a stat la baza formării comunităţii europene. Nu vrea ţigani români pe teritoriul ţării lui. Îi găseşte dezgustători, murdari, hoţi, cerşetori şi, în general, vinovaţi de toate problemele lui. Preşedintele cetăţenilor români în cauză nu are nicio reacţie, deşi mandatul lui, dublu validat de popor, prevede în mod expres că trebuie să fie garantul drepturilor cetăţeneşti ale tuturor românilor. Odată expediaţi în România, romii se vor confrunta cu indiferenţa populaţiei majoritare, care nu este sensibilă la nimic din ceea ce nu se interpune între stomac şi cea mai apropiată halcă de slănină. Guvernul, ca de obicei, nu are nicio soluţie, este surd la situaţia lor disperată. Preşedintele deja şi-a exprimat poziţia când le-a arătat uşa doctorilor şi profesorilor, poftindu-i să emigreze dacă nu le convin salariile. Opoziţia şi Parlamentul au alte priorităţi, care nu vizează bunăstarea comunităţii. Biserica este ocupată cu construcţia catedralei.

O serie de organizaţii activiste, în frunte cu Amnesty International, au atras atenţia, fără prea multe ecouri, asupra gravelor încălcări ale drepturilor omului şi ale legislaţiei europene, prin politica de expulzare a romilor din Franţa. Comisia Europeană se pregăteşte să întocmească un grup de lucru care să redacteze documentele pentru un raport preliminar care să determine gravitatea situaţiei, în bine cunoscutul său stil birocratic. Până şi Vaticanul a protestat; e adevărat, prin vocea unui cardinal care a doua zi şi-a dat demisia.

Totuşi, a îndrepta degetul acuzator către Sarkozy este doar o negare a responsabilităţii noastre, a românilor. Pentru că ne-am abandonat semenii. Această acţiune a Franţei nu este una ideologică sau politică, ci una economică. În plină criză bugetară, reducerea cheltuielilor publice a devenit marea prioritate a guvernelor europene, iar neplătitorii de taxe, în special cei asistaţi social, devin automat indezirabili. Societatea românească nu a implementat politici de incluziune a romilor, cu tot bănetul UE disponibil. Ba chiar, în mare parte, i-a exclus sistematic. De la educaţie, de la sănătate, de la piaţa muncii sau de la utilităţi, cum ar fi apa potabilă, electricitate, gaze sau canalizare. Cei mai mulţi dintre ei nu au nici măcar un acoperiş deasupra capului şi nicio oportunitate să şi-l câştige prin forţe proprii. Sunt condamnaţi de la naştere la un trai în zona crepusculară a societăţii, acolo unde au o minima interacţiune cu sistemul şi populaţia majoritară.

Aceste lucruri pe care le-am ignorat până acum, sau am sperat că dispar de la sine, iată, se întorc împotriva noastră într-un mod cât se poate de brutal. Poate că este un semnal de trezire pentru noi, să începem să vedem realitatea din jurul nostru, consecinţele nepăsării noastre. Să începem să cunoaştem şi să înţelegem culturile altor etnii alături de care ne desfăşurăm traiul, să le ascultăm poveştile, să le înţelegem proverbele, să le învăţăm obiceiurile. Să le dăm o şansă să-şi dezvolte potenţialul şi să trăiască în armonie cu noi, fără să fie prigoniţi din toată lumea. Altfel, riscăm să ne transformăm lagărul de concentrare al Europei.