Lecția de jurnalism pe care ne-a lăsat-o Ion Rațiu. Presa liberă începe cu dreptul de a nu fi de acord

Acum câțiva ani, Editura Corint m-a invitat să vorbesc la lansarea unuia dintre volumele Jurnal semnate de Ion Rațiu, alături de fiul domniei sale.

Jurnalul este una dintre cele mai importante mărturii despre exilul românesc anticomunist și despre lupta politică dusă din afara țării împotriva regimului comunist. Nu aveam background istoric și nu aș fi putut comenta mărturiile domnului Rațiu din carte, dar trăisem câțiva ani buni în comunism, știam ce poate face Securitatea și cum se infiltra în grupurile oricăror români exilați care ar fi putut transmite către țară informații despre partea bună a lumii de dincolo de hotare, la care noi nu aveam acces. Îmi amintesc că, în discursul meu, m-am concentrat pe emoțiile domniei sale, pe determinarea, curajul și erudiția pe care, peste ani, le-a pus în slujba României.

În acele jurnale, Ion Rațiu descrie experiența exilului după instaurarea comunismului în România și cum Londra devine centrul vieții sale, în timp ce sentimentul de ruptură față de țară rămâne constant. Exilul apare ca o traumă colectivă pentru intelectualii și politicienii români refugiați în Occident.

Peste ani, când regimul comunist a căzut și dl. Rațiu s-a întors în țară, cu experiența din anii petrecuți în exil, a încercat discret și elegant să ne arate direcții ale democrației și libertății de exprimare.

Și a adus de la Londra un jurnalist de la The Guardian, cu care a făcut Cotidianul. În anii de după Revoluție, el a înțeles că democrația nu poate exista fără o presă independentă și curajoasă.

Din această convingere s-a născut Cotidianul, un proiect jurnalistic care a reprezentat o alternativă la presa controlată politic și a devenit un spațiu al dezbaterii democratice, al investigației și al libertății de opinie.

Ziarul a contribuit la formarea unei opinii publice mai critice și mai independente și a demonstrat că presa poate deveni un instrument de apărare a democrației, nu doar un mijloc de propagandă. Pentru mulți cititori și jurnaliști, Cotidianul a însemnat începutul unei prese libere autentice în România postcomunistă.

Am împărțit mulți ani același palier cu colegii care scriau la Cotidianul (eu ocupându-mă de revista Tabu, la acea vreme). Le-am apreciat mult erudiția (Mihnea Măruță – redactor șef atunci –  este și astăzi unul dintre cei mai bine pregătiți și rafinați jurnaliști și filosofi specializați în mass-media) și le-am fost recunoscătoare că, mulți ani, au dus mai departe principiile de viață ale lui Ion Rațiu și și-au dorit să deschidă mințile oamenilor și să le arate multitudinea de unghiuri prin care poți vedea o chestiune.

Cotidianul face asta și acum, în noua reformatare, când are în homepage (asta e limbajul netului) opinii din toate laturile politicii acestor ani.

Iar asta este în acord cu una dintre cele mai importante lecții pe care Ion Rațiu le-a oferit românilor: democrația înseamnă acceptarea pluralismului.

Celebrul său principiu — „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” — a devenit una dintre cele mai puternice definiții ale spiritului democratic din spațiul românesc. În această idee se află esența libertății: nu doar dreptul de a vorbi, ci și obligația morală de a accepta existența opiniilor diferite.

Ironia istoriei face însă ca, după Revoluția din 1989, tocmai un om care luptase toată viața pentru democrație să fie adesea ridiculizat și marginalizat. Revenit în România cu speranța de a contribui la reconstrucția democratică a țării, Ion Rațiu s-a lovit de neîncrederea unei societăți încă dominate de reflexe comuniste și de propaganda moștenită din vechiul regim. În campania electorală din 1990, imaginea sa occidentală, eleganța, educația și discursul său democratic au fost transformate în motive de ironie. Pentru mulți români obișnuiți cu discursul populist și agresiv, Rațiu părea „prea englez”, prea rafinat și prea diferit de liderii politici ai vremii.

A fost caricaturizat pentru accentul său, pentru papion, pentru stilul aristocratic și pentru faptul că venise din exil. În realitate, aceste ironii spuneau mai mult despre dificultatea societății românești de a înțelege democrația decât despre Ion Rațiu însuși. Într-o perioadă în care România încerca să iasă din comunism, mulți confundau libertatea cu haosul sau cu autoritatea paternalistă a statului. Rațiu vorbea despre instituții democratice, economie liberă, respectarea drepturilor omului și presă independentă — idei care păreau abstracte într-o societate încă traumatizată și manipulată.

Când a trebuit să vorbesc despre unul dintre jurnalele lui Ion Rațiu, în prezența fiului domniei sale, am reflectat la cât de nedreaptă este societatea și ce face frica din noi atunci când nu înțelegem lumea unui om care n-a crescut și n-a fost educat ca noi. Un om care vrea să ne ajute, doar că nu înțelegem ce vrea de la noi… și ripostăm prin ironii și răutăți. Culmea este că, de 30 de ani, tot facem asta…

Iar ceea ce am învățat de la Ion Rațiu, prin Cotidianul și nu numai, a fost o lecție despre demnitate civică și responsabilitate democratică. Despre a pune în spațiu public, într-un mod elegant și frumos, chestiunile zilei în forma lor adevărată, curată, și a accepta când alții nu au aceeași părere.