Lecţia profesorului Beuran

Tragicul accident de la „Floreasca” a incendiat spiritele, actualizând una dintre problemele deosebit de spinoase ale medicinii dintotdeauna și de pretutindeni, care nu și-a găsit încă rezolvarea absolută și (probabil) n-o va găsi niciodată, scrie, într-un comentariu trimis pe adresa redacţiei, academicianul Virgil Răzeşu.

„Nu evocăm perioadele barbare, de început al medicinei, când vindecătorii care eșuau în intențiile și procedeele lor erau pedepsiți ori își pierdeau mâinile, ochii sau viața. Ne referim la societatea actuală, mai bine așezată, în perpetuă căutare de soluții pentru micile și marile ei probleme. Din păcate, în abordarea temei aduse în discuție, putem distinge nuanțe asemănătoare/identice cu ale practicilor de început.
Intervenția noastră nu-i are în vedere pe șarlatani, impostori, escroci de drumul mare care, din nefericire și cu concursul nostru, își fac mendrele printre noi. Ne referim la acele abateri flagrante de la practica curentă, de ignorare a regulilor cunoscute, confirmate de experiență și, în mod cu totul special, la acei factori imprevizibili de care orice acțiune omenească poate fi afectată.
Din acest punct de vedere, vorbim de GREȘEALĂ, EROARE și ABUZ, surori gemene în efecte dar deosebite prin nuanțe de care trebuie să ținem seama. Este suficient să spunem că a te angaja într-o operație (ca de altfel în orice altă activitate umană) pentru care nu ai calificarea și pregătirea necesară, pe care n-o stăpânești în amănunt, pentru a o duce la bun sfârșit, în speranța că vei găsi o soluție oarecare, este un act reprobabil sau de-a dreptul, criminal. Cu atât mai mult când este vorba de oameni și, implicit, de viață ori moarte. De aceea, societatea a inițiat munca în echipă, care are mai puține șanse de a greși decât o singură persoană.

Evident, viața nu e deloc simplă. Punctul de plecare al oricăror discuții pe această temă, pe care nimeni nu-l poate ignora este unul singur : ”nu există act sau procedură medicală – indiferent de amploare – care să nu conțină în esența, în urzeala sa, un grad de risc”. Nu este un enunț la voia întâmplării. Certitudini absolute nu există. În orice moment pot surveni factori surpriză, care acționează doar atunci, pentru a schimba în mod dramatic mersul lucrurilor. Suntem în permanență supuși unor asemenea riscuri, ca și unor greșeli, nu puține dintre acestea, grave ori ireversibile, pornind din cele mai onorabile și mai bune intenții. Tehnicile mereu mai sofisticate, de care nu ne putem lipsi, cresc riscurile de accidente și acestea trebuie cât mai corect cunoscute și analizate, tocmai pentru a le reduce incidența și numărul, iar responsabilitățile asumate. Altfel, conviețuirea nu ar fi posibilă.

Câteva exemple absolut ilustrative

În urmă cu mulți ani, regimul socialist a permis, la un moment dat, înființarea cabinetelor medicale particulare. Doi colegi s-au asociat și au deschis unul. Primul pacient care inaugura asistența medicală privată era un plutonier de miliție, bolnav de tuberculoză, care făcea tratamentul acelei vremi: pneumotorax. Când medicul a introdus în pleură acul de pneumotorax, pacientul a făcut un stop cardiac reflex și, cu toate manevrele de resuscitare, a murit. Subliniez că nu era la prima manevră de acest gen, iar medicul avea la activ mii și mii de asemenea proceduri. Inutil să amintesc necazurile medicului, care a renunțat la medicina privată și, de la sine înțeles, drama familiei pacientului.
Într-un alt caz, mă revăd într-o situație identică. Operam o colegă doctoriță pentru o afecțiune perineală. Singura soluție dezinfectantă a acelei vremi era alcoolul iodat. Nu, nu, eram la curent cu riscul bisturiului electric. L-am utilizat târziu, aproape de sfârșitul intervenției, pentru un singur punct de hemostază. Din păcate, s-a întâmplat același lucru: câmpul de sub bolnavă, de pe care nu se evaporase complet alcoolul, a luat foc. Noroc că am putut stinge imediat flacăra înainte de a produce arsuri și, ușor de închipuit, într-o zonă delicată. Dramatismul acelor momente nu poate fi descris și nu ascund că m-a marcat, nu l-am uitat niciodată și am fost foarte atent la cazurile din literatură, nu extrem de rare și interesând și medicii operatori, anesteziști sau alt personal.
Un alt exemplu aparține unei doamne operate pe abdomen, cu evoluție favorabilă. După trei luni de concediu, urma să-și reia activitatea. Un salariat oarecare se prezenta la serviciu, spre bucuria unora sau necazul altora. Dar cum era vorba de directoarea unei întreprinderi de aprovizionare cu alimente, de pe urma căreia mulți mâncau o pâine mai bună și pentru a demonstra grija față de oamenii săi, conducerea de Partid a hotărât o evaluare complexă, într-o clinică. Lucrul s-a petrecut, dar la o explorare cu substanță de contrast (deși bolnava fusese testată) a făcut un șoc anafilactic și s-a pierdut.
În sfârșit, ultima observație aparține unei turiste americance de 72 de ani, aflată în excursie în zona noastră. Pentru a nu o rupe de grup, a rămas sub observație în cursul nopții dar dimineața, s-a conturat o apendicită acută. Operația nu putea fi evitată. A fost momentul în care au intrat în operă obsesiile legate de străini. Dacă era o româncă de-a noastră, medicul de gardă îi făcea o anestezie rahidiană și o opera. Dar fiindcă era străină, trebuia operată de medicul șef, cel mai calificat, anestezia nu putea fi decât generală, să vadă mama lor de americani cum avem noi grijă de cetățenii lor. Anestezia generală presupunea o explorare mult mai amplă, încât lucrurile au întârziat dar fără risc. Operația a evoluat în bune condiții, numai că la sfârșitul acesteia, catastrofa s-a produs: când medicul anestezist a aspirat secrețiile din stomac, pentru a evita o vărsătură riscantă, un fragment de cositor de la pompa de aspirație (produsă artizanal) s-a desprins, a astupat canalul de aspirație, jetul de oxigen sub presiune și-a inversat sensul și a produs, pur și simplu, o explozie de stomac. Își poate închipui cineva o situație mai dramatică ? În care era vorba de un străin și încă american ? Am trăit realitatea conflictului diplomatic, a daunelor, asigurărilor, etc., dar nu aveam de ales. A fost nevoie de o operație de mare amploare. pentru refacerea stomacului. Din fericire, evoluția bolnavei a fost favorabilă. Nu i-am ascuns accidentul, i-am ușurat, pe cât posibil, viața în condiții de spital și repatrierea. Am rămas în bune relații. Ne-a scris, ne-a trimis reviste, cadouri mărunte. Medicul personal ne-a asigurat de evoluția bună a pacientei și, bine înțeles, a lăudat profesionalismul chirurgilor români. Ba, la doi ani de la episodul amintit, fosta pacientă ne-a trimis o vedere din alt colț de Românie, exprimându-și regretul că timpul nu-i permite să ne viziteze. Biata doamnă Hoffer, probabil că s-a gândit că soarta nu trebuie pusă de mai multe ori la încercare.
Față de o realitate de care nu putem face abstracție, societatea nu a rămas pasivă, căutând, dacă nu rezolvările de fond (fiindcă nu există), cel puțin limitarea unor asemenea eventualități.

Anatemizarea profesorului Beuran nu este cea mai corectă

Prima măsură, practicată în toată lumea, este asumarea, de către bolnav sau aparținători, sub declarație și semnătură, a riscurilor, înainte de orice intervenție chirurgicală, manevră diagnostică sau, simplu, odată cu admiterea în unitatea medicală. Oricum privim lucrurile, nu este decât un soi de a ne fura singuri căciula sau o simplă modalitate de a deplasa responsabilitatea medicului și a-l exonera de aceasta. Dar urmările și problemele de etică, conștiință și deontologie rămân nesoluționate.
Mai departe, a apărut conceptul de malpraxis, de pe urma căruia și avocații și societățile de asigurare câștigă și la care practicianul este obligat să cotizeze, pentru acoperirea daunelor. Repet, esența stărilor de fapt nu este rezolvată.
Anatemizarea profesorului Beuran nu este cea mai corectă. Profesorul are păcatele lui (cine nu are ?), dar profesionalismul său nu poate fi pus la îndoială, nu poate fi bălăcărit și tăvălit în mocirlă de orice neavenit. Implicațiile și realizările sale în chirurgia noastră de urgență și nu numai nu pot fi anulate dintr-un condei, la voia și spusele unor bravi reprezentanți ai opiniei publice. Stricto sensu, în secvențele legate de foc, profesorul nu poate fi implicat. Afirmații de genul ”Doctorul Beuran a încercat să stingă focul pus de el însuși”, sau ” … a dat foc pacientei” și altele asemenea mi se par de o gravitate extremă. Este vorba de alegații care presupun factorul intențional, voluntar, ceea ce nu poate fi acceptat. Astfel de derapaje ar trebui sancționate prompt și de către opinia publică și, mai ales, de către Consiliul Național al Audiovizualului.
A pune la îndoială bunele intenții și eforturile profesorului Beuran, atâta vreme cât s-a implicat în rezolvarea unui caz grav de la început, depășit și refuzat de alții, acuzându-l că a ”pasat” pe seama altor chirurgi (fie și rezidenți) reintervenția respectivă este un fapt reprobabil. Era dreptul lui să-și aleagă echipa și să o îndemne să inițieze reintervenția, în așteptarea sosirii sale. Iar a „flutura” știrea că era vorba de rezidenți este o simplă răutate. Un rezident în chirurgie nu este un novice.
Odată accidentul produs – lucru capital – profesorul putea, foarte bine, să se eschiveze, să nu mai intre în echipă și să rămână spectator. Nimeni nu l-ar fi putut condamna. Dimpotrivă, el și-a asumat responsabilitatea întregului act chirurgical și a semnat ca operator principal. Ceea ce reprezintă un act de deontologie și profesionalism evident, o lecție peste care nu se poate trece cu ușurință.
Cinstit vorbind, mă miră atitudinea domnului ministru al Sănătății și a domnului secretar de stat, profesioniști de notorietate care, evocând documentele existente, enunță cu prea multă ușurință eventualitatea tentativei de mușamalizare a incidentului și pun la îndoială afirmațiile profesorului, tocmai acolo unde nu există nici un dubiu. Orice protocol operator se semnează după terminarea intervenției chirurgicale și faptul că profesorul și-a asumat întreaga intervenție și responsabilitatea a cazului nu poate fi criticat. Repet este o demonstrație de conducător implicat.
Se bate prea multă monedă pe lipsa de raportare a evenimentului. Sigur, este o omisiune imputabilă dar, la urma urmelor, cu ce ar fi schimbat evoluția inexorabilă a cazului ? Absolut cu nimic. După cum suspendarea (chiar temporară) a acreditării celei mai mari instituții spitalicești din țară, nu mi se pare o măsură înțeleaptă. A continua acordarea asistenței într-o asemenea instituție este fie nelegală și pusă sub semnul întrebării, fie discreditează importanța documentului, din moment ce o unitate poate funcționa și cu și fără el.
Dacă este să fiu corect, și sunt, ca părere strict personală, mai nepotrivit mi se pare apelul către medici al domnului președinte al Colegiului Medicilor și în numele acestuia și nu al său personal, ceea ce umbrește în oarecare măsură, vocația de imparțialitate a CMR.

Am mai spune că întreaga problematică nu trebuie abordată superficial, pompieristic, fără discernământ. Soluțiile aparent justificate nu-și ating scopul. Nu puține sunt exemplele de fapte care afectează grav încrederea pe care trebuie s-o avem în oamenii și instituțiile noastre, care ne copleșesc și care ascund interese meschine, lipsite de onorabilitate și alimentează opinia publică cu interpretări absolut neavenite. Sunt prea multe, pentru ca să mai încărcăm opinia publică cu ipoteze și suspiciuni nefondate.
Trebuie evitat creditul acordat acelor oportuniști care abia așteaptă prilejul de a-și acoperi propriile neîmpliniri și veleități nesatisfăcute, după cum nici victimizarea medicului și nici con-damnarea lui de principiu nu sunt binevenite. Există pericolul ca practicienii să evite acele specialități care sunt mai frecvent antrenate în asemenea evenimente și să ne trezim în situația de a nu putea acoperi necesitățile curente.
Stimabilul domn care reprezintă nu știu ce asociație a bolnavilor nu are dreptul să se pronunțe, în absolută necunoștință de cauză, asupra medicilor rezidenți și asupra pregătirii lor. Ea ține de profesioniștii care îi au în grijă și care-și asumă responsabilitățile asupra lor. Nu, nu e situația identică precum a doamnei care și-a trimis nepoata în parlament să voteze în locul ei. Nu i-am auzit pe stimabilul CTP și nici pe deputatul justițiar trezit peste noapte să facă ordine în ograda altora, lansând atacuri virulente la adresa doamnei Norica N.

Cazul nefericit de la „Floreasca” nu mă poate lăsa indiferent. Și dacă îmi exprim punctele de vedere, nu o fac pentru a-mi arăta solidaritatea de breaslă, nici pentru a-i lua parte profesorului Beuran, ci numai în virtutea adevărului. Profesorul Beuran nu are nevoie de pledoaria mea sau a noastră pentru a se apăra sau disculpa. D-sa face parte din categoria profesioniștilor care nu-și selectează pacienții, nu optează pentru cazurile simple sau ușoare care nu ridică probleme și nu-i pot afecta renumele. El aparține acelor chirurgi care se implică în rezolvarea lor, tocmai pentru că știu că vor face tot ce este posibil pentru ei. Pe acești chirurgi îi prețuiesc în mod deosebit. Sincer spun că m-aș bucura dacă cineva m-ar număra printre ei.
Iar dacă m-am implicat în „cazul de la Floreasca”, este în virtutea adevărului și a deontologiei de care toți avem nevoie și pe care toți profesioniștii trebuie să o dovedească“.

Fără excepție. Virgil Răzeșu – Piatra Neamț

N. red . Academicianul dr. Virgil Răzeșu este considerat „părintele” Reuniunii Chirurgilor din Moldova. Virgil Răzeşu şi-a obţinut titlurile profesionale şi academice cu eforturi şi insistenţă, într-o continuă luptă împotriva condiţiei sale de om care şi-a desfăşurat activitatea în provincie, scria Monitorul de Neamt