Într-o lume în care umbrele trecutului nu dorm niciodată cu totul, iar rănile istoriei încă sângerează sub poleiala civilizației moderne, România pășește ezitant pe o muchie de cuțit: între nevoia de a condamna, fără echivoc, ura, și datoria de a păstra vie flacăra memoriei critice.
Legea privind combaterea antisemitismului este, fără îndoială, un pas necesar. Ea ne pune la adăpost de derapaje inacceptabile, de negarea Holocaustului, de incitarea la ură și resuscitarea simbolurilor unui trecut criminal. Într-o țară europeană, astfel de legi nu sunt opționale, ci expresii ale unui angajament moral profund: acela de a nu repeta niciodată ororile care au întunecat veacul XX.
Dar între memorie și manipulare, între justiție și revanșă, linia este subțire.
O lege care combate antisemitismul nu trebuie să devină un zid împotriva cercetării istorice, un obstacol în calea dezbaterii academice. Istoria nu se scrie cu interdicții, ci cu documente, cu rigoare, cu înfruntarea adevărului, oricât de incomod ar fi el. A transforma istoria într-un subiect penal e o greșeală periculoasă; înseamnă să o condamni la tăcere, iar tăcerea, știm prea bine, e spațiul preferat al extremismelor.
Aplicată fără discernământ, o astfel de lege poate deveni unealta populismului justițiar: poate genera tulburări sociale, poate încălca drepturi cetățenești, poate criminaliza opinii și analize care, chiar dacă nu sunt confortabile, sunt necesare. Iar paradoxul cel mai amar este acesta: atunci când pedeapsa devine abuz, când legea devine cenzură, antisemitismul nu este eradicat – ci, dimpotrivă, devine o fantomă care pândește din ungherele suspiciunii și ale discursului disimulat.
Mai există un dezechilibru. România încă nu are o lege care să condamne explicit comunismul și simbolurile sale. Holocaustul a fost o tragedie fără margini – dar și Gulagul, Canalul, închisorile tăcerii și deportările au lăsat urme adânci în carnea acestei națiuni. Fără o lege care să condamne și acele crime, memoria noastră rămâne schilodită, moralitatea legii – asimetrică.
Comunismul, netras la răspundere juridică, rămâne pentru unii o platoșă, un discurs al unei false nostalgii, o formă evazionistă de a bloca analiza lucidă a trecutului recent. Iar în lipsa unei sancțiuni clare, derapajele ideologice se strecoară nestingherite în instituții, în educație, în spațiul public.
De aceea, România are nevoie de o legislație coerentă și echilibrată, care să condamne toate extremismele politice care au mutilat secolul XX – fie ele de dreapta sau de stânga. O legislație care nu doar să interzică simboluri, ci să lumineze conștiințele, să educe, să repare, să prevină.
Nu putem construi o societate liberă pe o memorie mutilată.
Legea trebuie să fie un far, nu o bâtă; o garanție a demnității, nu un instrument de tăcere. Numai într-un asemenea cadru, România poate deveni o democrație matură, europeană cu adevărat – una în care adevărul nu se teme de cuvânt, iar libertatea nu e un lux, ci un drept asumat.
Despre ce trecut vreti sa vorbim, despre ala in care ati tacut ca pestii in acvariu cand seful Uniunii Asociatiilor ale Studentilor Com.unisti din Romania (precizare obligatorie), Ion Ilici Iliescu, dadea cu pumnul in masa ca studenti sa fie exmatriculati de la Universitatea Bucuresti pentru „origine nesanatoasa” ?! Nu avem cum, tot timpul, inclusiv acum, traim in lumi diferite. Eu m-am opus pe fatza, public, cu toata forta, inclusiv incercarilor securistului pe centru universitar, cu toate riscurile posibile. Asa ca, cantati la alta masa !