Leul de Aur pentru un basm SF despre eternitatea iubirii

Corespondenţă de la Magda Mihăilescu

Ca să zic aşa, a rămas cum am scris încă din prima zi: mexicanul Guillermo del Toro a plecat cu Leul de Aur, felina plictisită – am motive să cred – de o aşteptare fără surprize: The Shape of Water, basmul SF despre eternitatea iubirii dincolo de orice bariere, al cărui succes se afla pe buzele tuturor, nu a putut fi detronat, deşi a fost o vreme urmat îndeaproape de Three Billboards… atât la bursa criticii, cât şi în preferinţele publicului.

Charlotte Rampling, fericita deţinătoare a Cupei Volpi

Se iţise, în penultima zi a festivalului, şi franco-tunisianul Abdellatif Kéchiche, cu cele trei ore cât ne-a ţinut în scaune Mektoub, My Love: Canto uno, o nesfârşită curgere de imagini ale unei vitalităţi dezlănţuite, filmul de dragul căruia cineastul şi-a vândut la Palme d’Or dobândit în 2013 pentru sulfurosul La vie d’Adèle. Nu ştim cât o fi luat pe el (trofeul, aurit, este desenat de Picasso şi stilizat de bijutierul Chopard), dar a vrut cu tot dinadinsul să fie la Veneţia cu această primă parte a unei trilogii. După cum se vede, jocurile au fost altele şi, dacă direcţia Leului de Aur nu a surprins pe nimeni, celelalte premii, cu mici excepţii, au dat toate pronosticurile peste cap. Previziunile criticii, vreau să spun, pentru că, altfel, restul lumii a fost mai reţinut, dată fiind structura acestei bune ediţii, care îl recomandă pe directorul Alberto Barbera selecţionerul numărul unu în ierarhia marilor festivaluri. Filme bune, care nu au lăsat pe nimeni indiferent, întâmpinate cu interes deopotrivă de profesionişti şi de spectatori (la Veneţia, spre deosebire de Cannes, aceştia contează), dar despre care nu se vorbea prea mult, şi-au împărţit premii importante.

Kamel el Basha îşi sărută Cupa

În unele comentarii din primele zile ni se amintea că preşedinta juriului, actriţa Annette Bening (prima în această funcţie după un deceniu de dominaţie masculină), artistă militantă, ar putea avea un ochi foarte atent îndreptat către producţiile cu angajament social, politic. Ceea ce s-a şi întâmplat. Leul de Argint, care corespunde Marelui Premiu al juriului, a fost câştigat de israelianul Samuel Maoz (un Leu de Aur în 2009 pentru Lebanon) cu al său Foxtrot, un foarte stilizat, până la preţiozitate, discurs despre drama unui tată care nu-şi poate stăpâni deznădejdea, furia distructivă, după pierderea fiului său în război. Un alt Leu de Argint, pentru cea mai bună regie, a luat drumul Franţei, odată cu încununarea debutantului Xavier Legrand pentru drama de familie Jusqu’à la garde (Până la prăsele).

Charlie Plummer, cel mai tânăr premiat cu trofeul care poartă numele lui Mastroianni

Singurul concurent demn de luat în seamă al lui Del Toro, americanul Martin McDonagh cu cele Three Billboards OutsidevEbbing, Missouri (Trei panouri…), a trebuit să se mulţumească doar cu Premiul pentru scenariu. Ciudat ni s-a părut tuturor că nici protagonista, formidabila Frances McDormand, nu a luat Cupa Volpi (numele Premiului de interpretare, în cinstea contelui Giuseppe Volpi di Misurata, fondator al festivalului), trofeul pentru cea mai bună interpretare feminină revenind lui Charlotte Rampling pentru rolul din filmul italian Hannah, intrat în competiţie în ultima zi şi socotit de unii cel mai plicticos. Ce-i drept, tânărul cineast Andrea Pallaoro i-a oferit actriţei o partitură de un intens dramatism, elaborată cu o migală demnă de o fostă preferată a lui Visconti (Căderea zeilor). Cu totul şi cu totul neaşteptat – deţinătorul Cupei Volpi pentru interpretare masculină, protagonistul Kamel El Basha din filmul The Insult (Insulta) al regizorului libanez Ziad Doueiri, pledoarie pentru conciliere în vremuri tensionate, când focul poate izbucni din nimica toată. Probabil că juriul şi-a zis că Donald Sutherland (Leisure Seeker), victoriosul absolut din capul nostru, nu se va supăra, având în vedere că îl aşteaptă un Oscar de onoare, anunţat zilele trecute.

O preşedintă de juriu s-ar zice fericită, Annette Bening

Cât despre Premiul special al juriului, neînsoţit de vreun Leu (sunt numai trei, în total), acesta a avut în vedere îndepărtata Australie, în persoana cineastului Warwick Thornton, care s-a încumetat să readucă în atenţie westernul, cu tot ceea ce înseamnă legile acestuia, inclusiv tema cuceririi unui popor, aborigenii. În 1929, ţinutul evocat pe ecran nu era deloc ceea ce cu ironie anunţă titlul, Sweet Country. Asemenea Leului de Aur, şi Premiul Marcello Mastroianni acordat unei tinere speranţe a avut un nume greu de dislocat, încă din primele zile, Charlie Plummer, de 18 ani, interpretul copilului orfan din filmul Lean on Pete, de Andrew Haigh. Bănuiesc că este singurul premiu care s-a bucurat de unanimitate din partea juriului, în care Annette Bening i-a avut coechipieri pe Michel Franco, Idiko Enyedi, Jasmine Trinca, Rebecca Hall, Anna Mouglalis, Edgar Wright, Yonfan şi, pasăre rară, un critic, australianul David Stratton. Deşi am avut onoarea de a fi împreună într-un juriu Fipresci la Cannes, deşi vedea filmele cu noi, la proiecţiile de presă de la 8,30 dimineaţa, nu la cele speciale, nu a dat nici un semn că ne-ar putea şopti ceva. După cum se poate observa, cea mai năpăstuită din această întrecere a ieşit chiar ţara gazdă, cu un singur premiu, şi acela al unei actriţe din Anglia, Rampling, invitată să joace într-un film italian. Cum rămâne cu Noul val despre care vorbea directorul la început? Ziarişii nu l-au iertat. Onest, Barbera a recunoscut că a cam exagerat. Nimeni nu e profet în ţara lui.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.