Lipseşte reacţia elementară împotriva nedreptăţii

Am stat de vorbă cu oameni de diferite vârste şi diferite meserii, i-am întrebat cum se simt în vremurile astea şi văd cum deznădejdea cască tot mai multe prăpăstii în sufletele şi vieţile lor. Unii se revoltă, şi în ceasul al doişpelea protestează pentru că au învăţat pe pielea lor că protestul este sănătos pentru societate, este constructiv şi că, dacă mai stau în nemişcare, alţii vor lua decizii pentru ei, dar împotriva lor. Alţii se rezumă a spune că fac parte din poporul ăsta care a plecat capul în faţa greutăţilor vieţii găsind scăparea în băutură sau biserică, dar pe drumul pavat cu pietrele sărăciei şi cu lipsuri masive.

Acestui popor îi lipseşte reacţia elementară împotriva nedreptăţii, reacţie care reprezintă singura protecţie a omului faţă de recăderea lui în barbarie. Românii se comportă ca un popor cu mentalitate de handicapat.

Confundăm animalele cu oamenii.

Întotdeauna românii au confundat problemele omului cu ale animalelor, „de ce să hrăneşti un câine? Mai bine creşti un copil”. Pentru acest popor niciodată nu a fost clar ce înseamnă solitar şi solidar şi nu a ştiut despre animale decât două lucruri: sunt de ucis sau de mâncat. Istoria românilor este confuză şi umilitoare, plină de trădări, umilire, tâlhărie… iar într-o ţară ca România este imposibil să trăieşti printre tâlhari şi handicapaţi sufleteşte şi să rămâi om. Într-o ţară guvernată ani de-a rândul de lideri plămădiţi din lăcomie, agresivitate, prostie, iresponsabilitate, cu un popor cu mentalităţi medievale şi comportament instinctual, lupta pentru supravieţuire ca om cu coloană verticală e grea şi inegală.

În protestul de duminică, 30 mai, iubitorii de civilizaţie şi protectorii animalelor şi ai mediului înconjurător, protectorii vieţii, vin să ceară încă o dată Comisiei de administraţie din Camera Deputaţilor să gândească raţional şi în folosul comunităţii. ONG-urile au făcut scrisori de intenţie la care încă se aşteaptă răspuns, prin care se oferă să sterilizeze cu banii lor toţi câinii fără stăpân din Bucureşti, prin urmare noi dorim legea sterilizării fără amendamentele criminale şi buget mai mic pentru câinii comunitari, iar în comisie se ia în discuţie buget mai mare şi eutanasie, care nu va ajuta în nici un fel la dispariţia câinilor de pe străzi. Oferim sprijin şi ajutor voluntar, dar avem nevoie de lege civilizată, astfel încât în următorii 5 ani să dispară complet câinii de pe străzi. În caz contrar, adica daca eutanasia va fi legală, câinii vor rămâne în stradă şi în următorii 20 de ani.

Drumul câinelui spre sufletul românului este pavat cu foame şi suferinţe. În România, dacă îndrăzneşti să aperi drepturile unei fiinţe neajutorate este motiv ferm de conflict. Dacă această lege (ce iniţial era propusă în folosul oamenilor şi al animalelor deopotriva şi de la care aveam speranţa că va rezolva problema) va trece cu amendamentele violente propuse, iubitorii dornici de civilizaţie şi care susţin singura metodă de dispariţie a câinilor de pe străzi, adică sterilizarea, devin infractori sub incidenţă penală, iar dihonia care a dezbinat şi distrus neamul românesc va fi şi mai mult inflamată. Îmi dau seama din ce popor jalnic fac parte. Mi-e milă de el. Simt în suflet un amestec clocit de lehamite, frică, revoltă, silă şi milă.

În alte ţări animalele de pe străzi au dispărut prin sterilizare, au hoteluri, cimitire, azile, dispensare şi spitale. În România, de 18 ani se omoară câini, dar străzile sunt pline în continuare, iar în prezent încă se gândeşte ca pe vremea inchiziţiei.

Nu e suficient că ni se taie din venit, că lupta pentru supravieţuire e din ce în ce mai grea, că ne privim copiii în ochi şi nu ştim cum să le spunem că nu mai au viitor, acum ni se ia şi prietenia unui necuvântător, prietenie care înseamnă compensaţie pentru toate mişeliile, amărăciunile şi trădările oamenilor.

Gândurile pe care vi le împărtăşesc sunt venite din revolta sufletelor, sunt gândurile mele împreunate cu ale unei distinse doamne doctor din Constanţa, aflăta la pensie, dar care, ca să supravieţuiască, munceşte încă jumătate de normă într-un cabinet, cu toate că, după o viaţă dedicată cu pasiune meseriei şi pacienţilor, ar merita să se odihnească, să-şi bucure anii bătrâneţii cu plimbări prin parc alături de nepoţi, nu stând în continuare între patru pereţi şi contribuind la bugetul statului din care îşi umflă buzunarele guvernanţii.