Până să apară covid-19, lumea a fost ostatica atentatelor de la 11 septembrie 2001. Acesta a fost ultimul moment al schimbărilor geopolitice majore, evenimentul care a dat tonul secolului 21. Muncește, luptă și votează deja o generație pentru care această atrocitate este un soi de mit fondator al unei noi culturi securitate și al unei noi culturi pur și simplu. De la un an la altul vor apărea tot mai puține întrebări despre ce a însemnat acest eveniment și războaiele ce au urmat pentru blocul meu, pentru orașul meu? Tot mai puțin se va vorbi despre urmașii victimelor atentatelor, care și acum își caută dreptatea și compensațiile în instanțe, luptându-se cu morile de vânt ale securității naționale și ale petrodolarilor pentru a pune sub acuzație Arabia Saudită, care a avut contacte cu teroriștii. Președintele Obama s-a opus unui vot al Congresului în sprijinul victimelor, iar Donald Trump a șters cu buretele implicarea moștenitorului regatului saudit în măcelărirea unui jurnalist cu cetățenie americană la consulatul din Istanbul.
Pe an ce trece, vor fi tot mai puține întrebări despre cum SUA i-au sprijinit pe mujahedinii afgani și pe teroriști, iar apoi au luptat împotriva lor; despre cum SUA au cooperat cu Moqtada al-Sadr în Irak, apoi au luptat împotriva lui; despre cum au luptat împotriva al Qaeda în Irak, apoi au susținut organizația și apoi au luptat din nou împotriva ei; despre cum Vestul a cooperat cu Muamar Gaddafi, cu Bashar al-Assad și hutiții din Yemen împotriva al Qaeda, iar apoi a luptat împotriva lor, de data aceasta în avantajul teroriștilor. Va fi uitat cum senatorul John McCain s-a fotografiat cu membrii brigăzilor din Siria cu câțiva ani înainte ca aceștia din urmă, sub steagul Statului Islamic, să-i împuște pe militarii americani în Irak.
Un răspuns la aceste întrebări ar putea fi că SUA au luptat împotriva unui dușman ubicuu, și-au antrenat forțele pentru războaiele viitorului, și-au perfecționat armele și strategia de securitate și au contribuit la securitatea întregii lumi libere. Un alt răspuns ar putea fi că americanii și Vestul nu au câștigat nimic de pe urma războiului împotriva terorismului, în afară poate de niște progrese tehnologice necesare în fabricarea protezelor pentru militarii amputați, că societățile vestice nu sunt deloc mai sigure acum decât la o zi după atentatele de la 11 septembrie, ba dimpotrivă, sunt mai vulnerabile, iar vulnerabilitatea a devenit trăsătura definitorie a unei noi culturi politice.
După atentatele de la 11 septembrie, guvernele occidentale au părut prinse pe picior greșit, ca și acum, la retragerea din Afganistan. Atunci, ca și acum, vina a căzut asupra serviciilor de informații.
”Privind în urmă, la atentatele de la 11 septembrie 2001, la intervențiile militare tragice din Afganistan, Irak, Libia, Siria, suntem tentați să tragem concluzia că Vestul nu a învățat nimic. Pare incapabil să înțeleagă amenințarea cu care se confruntă. Și dă în continuare vina pe serviciile de informații. Însă nu este vorba despre o eroare de intelligence. Este vorba despre neputința de a înțelege semnificația și natura amenințării cu care se confruntă societatea. Această amenințare nu este una venită din exterior, este una din interior – ea vine din sentimentul de neputință și de pierdere a direcției care este tot mai pregnant în societatea occidentală”, scrie sociologul canadiano-maghiar Frank Furedi.
America cea vulnerabilă
”Neputința de a înțelege această amenințare a fost cel mai bine exemplificată de președintele Bush, imediat după atentatele de la 11 septembrie. ”De ce ne urăsc?”, întreba atunci președintele SUA. După un an, Bush a vorbit despre America ca despre o țară vulnerabilă. A spus că, după 9/11, ”America s-a simțit vulnerabilă”. Era vorba despre insecuritatea și teama care au afectat viața americanilor. Atentatele le-au arătat multora un lucru pe care îl simțeau deja – că sunt neputincioși în fața unor forțe amenințătoare.
Formularea lui Bush a transformat vulnerabilitatea într-o trăsătura definitorie a identității americane. Strategia Națională de Securitate din 2002 a fost construită pe această teamă. Ea spunea că ”libertățile noastre, orașele noastre, sistemele noastre de transport și viața modernă sunt vulnerabile în fața terorismului”. ”Această vulnerabilitate va persista mult timp după ce îi vom aduce în fața justiției pe cei responsabili de atentatele de la 11 septembrie”, spunea Strategia. Vulnerabilitatea, concluziona Strategia ”este o nouă condiție a vieții noastre”.
De-a lungul anilor 2000 a devenit limpede că vulnerabilitatea este o condiție a vieții în Occident, care a existat independent de o amenințare specifica, fie ea teroristă sau alta. ”Amenințarea teroristă la adresa Americii are multe fețe, multe locuri în care se ascunde și este deseori invizibilă. Trebuie să avem o Securitate interna mai bună, care să nu combată doar această amenințare. Securitatea trebuie să aibă legătură cu vulnerabilitatea persistentă”, spunea Tom Ridge, fost secretar al Securității Interne, în 2002. În 2007, un jurnalist de la CNN spunea că ”suntem amenințați te terorism și de furia naturii”. Această senzație a vulnerabilității permanente a alimentat un soi de fatalism. Acest sentiment a oferit mereu o scuză guvernelor.
Conceptul ”noua normalitate” este legat de pandemia de covid. El vrea să spună că lumea nu se va mai putea întoarce la normalitate după această pandemie. Termenul acesta nu a fost folosit după atentatele de la 11 septembrie 2001, însă sentimentul pe care îl exprima era prezent și atunci. 11 septembrie a fost ziua care a schimbat totul, iar ziarele proclamau atunci că „nimic nu va mai fi la fel”. Ideea de acum a ”noii normalități” este construită pe baza aceluiași fatalism. La fel ca și în 2001, ni se spune că suntem mereu expuși riscului unui atac viral și al unor noi pandemii. Ni se spune că această boală a expus vulnerabilitatea întregii omeniri. La fel ca și în cazul războiului împotriva terorismului, acum se spune că lupta cu pandemiile și virusurile va fi una fără sfârșit.
Diferența este că susținătorii „noii normalități” celebrează ideea vulnerabilității. Ei consideră că reorganizarea vieții sociale ținând cont de riscul covid este un demers de-a dreptul virtuos. Or, acest lucru arată că, în decurs de două decenii, atitudinea Vestului față de ideea de vulnerabilitate s-a schimbat. Vulnerabilitatea a ajuns să fie acceptata ca un lucru realmente pozitiv.
Jocul cu memoria
În ultimii ani, o serie de politicieni și comentatori au banalizat atât de mult amenințarea teroristă, încât o văd acum peste tot. Asta face ca oamenii să uite că atentatele din 2001 au fost o atrocitate. Acum, o mulțime de acte de violență, motivate sau nu politic, au ajuns să fie numite ”acte teroriste”. Atacurile cu armă din școli sunt considerate acte teroriste, la fel ca și atentatele jihadiștilor. Mai mult, protestele din ianuarie 2021 de la Capitoliu au ajuns să fie considerate de unii comentatori drept act terorist, ba chiar s-a pus că simpatizanții republicani care au protestat atunci ”reprezintă un pericol mai mare decât atentatorii de la 9/11”. Poate cea mai gravă atrocitate terorista din istorie a ajuns să fie banalizată, minimalizată și instrumentalizată politic.
Se pare că obsesia americanilor legată de războaiele culturale i-a făcut să uite, împreună cu întregul Vest, cum a fost cu adevărat pe 11 septembrie 2001. Doar înțelegând acele evenimente tragice și schimbările politice și culturale pe care le-a determinat vom putea să ne descotorosim de una dintre cele mai dăunătoare moșteniri ale acelor atacuri – cultura fricii și vulnerabilității, care continuă să ne stăpânească”.
@gelu
Chiar nu-s amator de Kabbalah medievala ! :)
Modernitatea e mai interesanta : ;)