Maia Morgenstern: „Dragostea pune viaţa în mişcare. Lipsa dragostei înseamnă uscăciune, stingere”

Maia Morgenstern este un artist total, un adevărat mare actor-orchestră. Joacă orice nuanţă, trece de la fragilitate la o forţă năucitoare, este calină şi compulsivă, inocentă şi ironică, seducătoare şi sarcastică până la sânge. Nici o diferenţă de fus orar nu poate slăbi talentul supranatural şi energia artistică a Maiei Morgenstern, această fabuloasă artistă pentru care singura maşină a timpului ei este teatrul şi filmul, scena ca un demiurg care dă sensuri profunde şi infinite condiţiei umane. Fiinţa întreagă a Maiei Morgenstern simbolizează simfonismul artei actorului. Prin feminitatea şi graţia ei ieşite din comun, Maia Morgenstern pare o actriţă din epoca elisabetană. Ea poate interpreta concomitent şi separat toate rolurile şi partiturile tuturor instrumentelor. În plus are forţa unui dirijor de a lucra cu toate nuanţele şi sunetele. Are măreţia unei cascade şi acel susur al izvorului, vuietul mării şi splendoarea fântânilor arteziene sau ţâşnirea unui gheizer. Stăpâneşte fluxul şi refluxul emoţiilor care exprimă mareele sufletului omenesc. Are o feminitate puternică şi plăpândă. Maia Morgenstern este în teatru şi film, deopotrivă, arcul şi săgeata. Ea atinge, în orice rol, ţinta expresivităţii, ţinta persuasiunii, în chiar miezul ei, este perfecta, de neînvins şi neobosită. Tot ce îmi vine în gând, când mă gândesc la vocaţia ei, este acest geniu natural precum lumina Luceafărului de dimineaţă, care a făcut din numele ei un renume.

Depinde de tine, ca actor, ce urmă laşi în sufletul oamenilor

În rolul Mariei din Patimile lui Hristos

Te-ai întors recent dintr-un răsunător succes în SUA, la cel mai mare Festival Internaţional de Teatru idiş, care a avut loc la New York. Să nu uităm că primul teatru profesionist de limbă idiş din lume a fost înfiinţat în 1876, la Iaşi, de Avram Goldfaden. În Lola Blau, ţi-ai pus în valoare, cu un talent uluitor, polivalenţa şi versatilitatea mijloacelor expresive şi artistice. Ai nerv, poezie şi o forţă persuasivă ce subjugă orice spectator. Eşti o adevărată forţă a destinului în teatru şi în film. Ţi se potrivesc ca o mănuşă teatrul contemporan, teatrul antic şi misterele medievale. Regizorul Alexandru Dabija a ştiut să exploateze cu multă fineţe talentul tău uluitor în acest spectacol. După ce te-au văzut jucând în Lola Blau, organizatorii Kulturfest şi publicul şi-ar fi dorit ca spectacolul să se fi prezentat de mai multe ori.

Am avut câte două spectacole într-o zi, prima zi am dedicat-o repetiţiilor, a fost cel mai greu moment întrucât nu am putut pleca din România cu toate decorurile. La cele două spectacole cu Lola Blau şi Stele rătăcitoare, ale Teatrului Evreiesc de Stat, sălile au fost arhipline, am văzut oameni fericiţi, oameni încântaţi să ne descopere, să redescopere această tradiţie a teatrului idiş în care există o extraordinară mobilitate a mijloacelor teatrale. Reacţiile au fost absolut entuziaste. Trupa Teatrului Evreiesc s-a dus special pentru acest festival internaţional la care au participat teatre din Israel, Federaţia Rusă, Polonia, Australia, Franţa, Austria, Cehia, Canada, Africa de Sud… Şi nu aş putea trece cu vederea faptul că pentru acest turneu am fost ajutată atât de Guvernul României, cât şi de ICR NY…

Astă seară Lola Blau

Cum ai interpretat de această dată rolul Lola Blau, pe care l-ai jucat de nenumărate ori, şi cum îl îmbogăţeşti de fiecare dată?

De la premiera absolută – Viena, 1971 –, piesa lui Kreisler a cunoscut succesul pe multe dintre scenele lumii – în Franţa, Grecia, Ungaria, Rusia, Belgia, Marea Britanie, în Israel şi în America, la New York. Lola Blau a început să mi se destăinuie abia după 10 ani. Într-o lume în care au fost detonate reperele axiologice, personajul Lolei Blau devine unul exemplar. În meandrele războiului, Lola Blau împărtăşeşte aceeaşi viaţă cu mulţi dintre artiştii de expresie germană. Îşi începe cariera de cântăreaţă de cabaret la Viena, dar ajunge la apogeul carierei în America, după ce a fost expulzată din Elveţia, unde emigrase în perioada anexării Austriei la Germania. Atât pesonajul, cât şi dramaturgul privesc lucid la realitatea înconjurătoare, pe care o critică de la înălţimea unei satire devastatoare, care ar trebui să destabilizeze orice spectator, oricât de confortabil ar fi aşezat în scaun. Dacă îl joc de 23 de ani, cred că personajul este adolescent şi a început să se dezvăluie, în timp, încet. Cel mai interesant este atunci când aripile îmi sunt frânte. Ca actori ne întâlnim cu personajul, pentru întâlnirea cu publicul. Aşteptăm… Dar ce ne facem atunci când vocea e voalată, ai un necaz, o neplăcere?! Dacă temelia este solidă, daca ai construit şi ai gândit cu minuţiozitate, cu dragoste, cu severitate faţă de tine însuţi, cu obiectivitate, cunoscându-ţi limitele şi lucrând serios, poţi încerca să le depăşeşti. Suntem oameni şi se pot întâmpla mici derapaje când nu eşti într-o formă deplină. Dacă există o bază solidă – şi asta pot să spun că s-a creat, s-a construit alături de regizorul Alexandru Dabija -, îţi găseşti în neputinţele tale ca actor nu disperare, ci un adversar, un competitor cu care să te iei la întrecere. Şi asta poate fi foarte interesant.

Cu Mihai Smarandache în Când Isadora dansa

Un alt rol cu care pe mine m-ai cucerit a fost cel din Când Isadora dansa, în regia lui Răzvan Mazilu, după Martin Scherman, în care interpretezi la superlativ pasiunea distrugătoare dintre celebra balerină şi Serghei Esenin.

Isadora Duncan a fost o personalitate care a schimbat firul dansului, deşi a fost extrem de contestată. Poate că şi spectacolul de la Odeon a avut, cumva, un destin asemănător cu al ei, fiind contestat de unii critici. A fost o replică a felului în care Isadora Duncan a fost percepută în acea vreme. Răzvan Mazilu a fost foarte atent în a ne explica, a ne releva parcursul, destinul, drumul sinuos, plin de încercări care de care mai dureroase. Viaţa Isadorei Duncan a fost plină de unghiuri ascuţite. A fost contestată, detestată, fluierată, adorată, iubită, azvârlită. A fost vie. A trecut prin toate durerile pământului. Iar spectacolul însuşi a avut un destin formidabil. El s-a reluat pe scena de la Odeon şi se joacă cu săli arhipline. De altfel, întreaga echipă şi toţi colegii mei, Oana Ştefănescu, Mihai Smarandache, Rodica Mandache sunt formidabili. Umbra Isadorei pluteşte, bântuie în spaţiu.

Cu Mircea Rusu în Vizita bătrânei doamne

În Leul deşertului

Cu Răzvan Mazilu ai mai făcut, tot pe scena Teatrului Odeon, două spectacole care s-au bucurat de aprecierea publicului, de fiecare dată stârnind ropote de aplauze.

Drumul nostru, aprecierea noastră ca artişti a început cu Dama cu camelii acum foarte mulţi ani, într-o vreme în care multă lume nu avea încă încredere deplină în noi. Răzvan era încă extrem de tânăr, dar foarte ambiţios, plin de vise şi de dorinţe. Exista un univers poetic, coregrafic nici nu mai spun, un univers care se crea pe sine. Nimeni nu avea încredere la vremea aceea în noi, am repetat unde s-a putut, pe holuri, pe culoare, în subsoluri, şi am născut acest spectacol care a avut şi el un destin formidabil, pe care l-am jucat pe toate meridianele europene: în Austria, în Elveţia, în Franţa, în Egipt…

Cu Răzvan Vasilescu în filmul Balanţa

Un alt spectacol pe care l-ai făcut cu Mazilu este Îngerul Albastru, în care ai fost Lola, un rol ce i-a adus glorie Marlenei Dietrich.

O altă Lola, Lola care a avut la bază romanul lui Heinrich Mann, iar filmul Marlenei Dietrich este una dintre temeliile culturale la nivel estetic, la nivel filosofic şi mai ales la nivel de meşteşug, de interpretare actoricească.

S-a reluat recent, pe scena mare a Teatrului Naţional, după o întrerupere de trei ani, Vizita bătrânei doamne, un spectacol despre dragoste şi vină, răzbunare şi lăcomie, după Dürrenmat, în regia de o uimitoare plasticitate a lui Alexander Morfov. Klara Zachanassian poartă sentinţa la fel cum poartă în ea o iubire care nu a murit. A urmărit cu obstinaţie acest lucru. „Răzbunarea” a fost scopul vieţii ei, un scop pe care l-a urmărit cu luciditate, pregătindu-şi minuţios fiecare moment al dreptăţii. La final ea spune: „Faceţi ce vă dictează conştiinţa!”. Să nu uităm de interpretarea acestui rol de către strălucitoarea Ingrid Bergman, avându-l alături pe Anthony Quinn. Cum ai intrat în pielea acestui personaj?

A fost foarte interesant felul în care am lucrat cu regizorul bulgar Alexander Morfov, dar şi cu scenograful Nikola Toromanov. Prin prisma dragostei care încă există, aşa cum şi-a dorit regizorul, rolul a fost o revelaţie pentru mine, am îmbrăţişat această concepţie, relaţia de dragoste–ură, între un bărbat şi o femeie care au să-şi reproşeze şi să-şi plăteasca dureri nevindecate. Klara nu a vrut să conducă lumea, ci să reabiliteze un adevăr. Ea este o victimă care vrea dreptate. Se spune că timpul le vindecă pe toate. Ei, nu! Intervine şi noţiunea de critică socială, universală, atemporală, pe care o dă regizorul Morfov interpretării, viziunii sale asupra piesei. Este un spectacol extrem de actual despre cum interpretăm noi dragostea, despre micile gesturi ce dau dimensiunea marilor sentimente. Am simţit că publicul vede, percepe. După trei ani lucrurile s-au aşezat, s-au sedimentat şi au ţâşnit mai intense, cu vigoare, cu strălucire, durere, sentimente, emoţii, gânduri.

Cu Marius Manole în Livada de vişini

Cu ce amintiri ai rămas din întâlnirea cu Purcărete de pe scena Teatrului National din Craiova, unde ai evoluat în rolul Clitemnestrei?

Am pendulat între siguranţă şi nesiguranţă şi, cum spunea Ciulei, între iubirea de noi şi oroarea de noi. A fost un lucru inedit graţie lui Purcărete, care a rupt toate prejudecăţile cu privirea lui proaspătă şi inocentă. A fost formidabilă acea revelaţie a sa cu tragedia antică, această asumare totală a propriei concepţii despre lume şi viaţă. Spectacolul s-a bucurat de un deosebit succes în multe ţări din Europa.

Cu spectacolul Dama cu camelii ai obţinut nenumărate premii. Ce a însemnat rolul Marguerite pentru tine?

Este un alt personaj pe care l-am iubit, pentru care am fost aplaudată atât în Grecia, cât şi în Elveţia, dar şi la Cairo…

Frau Hess şi grădinile ei

În Jocul regilor

O altă partitură provocatoare, care pe mine m-a cucerit, deosebit de dificilă, dar şi frumoasă, a fost Ranevskaia din Livada de vişini, în regia lui Felix Alexa, după Cehov, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Cum ţi s-a părut acest personaj?

O să vă dau un răspuns poate ”politically incorrect”. Am lucrat intens la acest rol. M-am intrebat ce reprezintă Liubov Andreevna? După mine, o femeie fără suflet. Este un monument de egoism, de surzenie sufletească. Fie că iubeşte, că plânge, faţă de propriii ei copii care o iubesc este complet surdă, este o piatră… De multe ori, ne repezim în Cehov fără să-i aprofundăm sensurile. Am luptat şi am analizat biografia personajului alături de Felix Alexa. Unde eşti tu Ranevskaia, de nu-ţi supraveghezi copiii, am întrebat tot timpul. Ce laşi în urma ta? Viaţa, tăvălugul urmează, dar tot timpul mă întreb în ce fel se implică ea ca persoană.

În Profesiunea doamnei Warren, un alt rol cu care a cucerit publicul

Să nu uităm nici alte roluri de compoziţie: Clitemnestra în Orestia după Sofocle, în regia lui Silviu Purcărete, Electra, Arkadina din Pescăruşul în regia lui Andrei Şerban şi, recent, Hamlet, unde ai interpretat rolul Reginei, evoluând alături de fiul tău, Tudor Aaron Istodor, în regia lui Marcel Ţop.

Este un Hamlet modern, dar cu trăiri intense, o poveste despre dragoste, nedreptate şi disperare, un spectacol de o eleganţă decadentă, cu costume create de Adina Buzatu şi Răzvan Ciobanu. Să nu uitam nici de Frau Hess şi grădinile ei în regia lui Hausvater, pe textul lui Milton Frederick Marcus, un rol pe care îl iubesc, un cabaret de teatru cu dans, muzică într-un amestec al stilurilor pe care l-am interpretat pe scena Teatrului Evreiesc de Stat.

În Orient Express, în regia lui Sergiu Nicolaescu

O Pieta a cinematografiei

Să trecem din lumea ideală a teatrului în aceea mai pragmatică, uneori, a filmului, unde ai interpertat nenumărate partituri în registre diferite, de la Maria din Maria şi mareade Mircea Mureşan la Floarea din Dreptate în lanţuride Dan Piţa, de la Maria Sineşti din Cei care plătesc cu viaţa, în regia lui Şerban Marinescu la Nataşa din Trei suroriîn regia lui Cornel Todea până la Nebuna din Trahirde Radu Mihăileanu şi Femeia din Privirea lui Ulisse în regia lui Theo Angelopoulos… Să nu uităm de memorabilul rol Nela, din Balanţa lui Lucian Pintilie şi, mai ales, de celebrul rol al Mariei, mama lui Iisus, din Patimile lui Hristos, în regia lui Mel Gibson, în care ai transformat personajul într-o capodoperă sculpturală, o Pieta a cinematografiei. Ai fost una dintre puţinele actriţe din România care a traversat Atlanticul în forţă, a cucerit America şi Europa. Filmul lui Mel Gibson a inflamat creştinii şi i-a neliniştit pe evrei. De altfel, Mel Gibson declara: „toţi suntem vinovaţi de moartea lui Hristos”. Crezi că publicul a putut găsi în acest film un puternic subiect spiritual şi artistic, o meditaţie, în acelaşi timp filosofică şi politică, asupra omenirii şi a răului, fie că este vorba sau nu despre persoane credincioase? Cum ai colaborat cu Mel Gibson?

La o înaltă ţinută profesională. M-am simţit respectată, iubită, preţuită ca artistă, am simţit cum creativitatea mea este stimulată, am simţit cum opinia mea, gândurile mele sunt preţuite, atitudinea mea este considerată, am simţit cum evoluez, cum mă dezvolt, cum îmi recapăt statura, verticalitatea. Venisem timorată de însăşi marea şansă de a fi fost aleasă între atâtea nume răsunătoare … Venisem cu un handicap, eram prea fericită, copleşită de şansa, de norocul ce a dat peste mine. Nu-mi intra aer în plămâni de fericire şi, cu linişte, cu nobleţe, cu respect, cu stimularea creativităţii, mi-am redobândit echilibrul.

În noua montare cu Hamlet, alături de Marius Bodochi

Patimile lui Hristos este un film despre iubire. Un film despre sacrificiu, despre iertare şi speranţă. Filmul, o metaforă cu accente sociale şi politice, a fost elogiat de către marile cotidiene. Le Nouvel Observateur publica, sub titlul Iisus şi Evreii, articole în care istorici, cercetători şi filosofi îşi aduceau partea lor de adevăr despre Iisus. Paul Thibaud creiona figura lui Iisus: „Numai Rembrandt a fost capabil să surprindă sigurătatea lui Iisus în timpul procesului lui”. Le Figaro Magazine a adus în prim-plan polemicile despre Iisus şi despre acest film. Umberto Ecco îl numea un „western sângeros”.

Aş vrea însă să subliniez un lucru. Religiozitatea este un lucru personal, este un lucru intim ce-l priveşte pe fiecare. Filmul este o descriere realistă şi cutremurătoare a unui popor oprimat de o dominaţie străină, aşa cum era poporul evreu sub dominaţia romană, când putea fi cu uşurinţă manevrat de lideri locali, corupţi, care-şi urmăreau interesele.

Love stories

Consecinţele erau mame sfâşiate de durere care îşi strigă deznădejdea atunci când fiii lor sunt ucişi în lupte fratricide sau trimişi de puteri străine să moară departe de casă, pe globul tot mai aţâţat şi încins de ură. Lucru atât de adevărat şi astăzi.

Mesajul lui Mel Gibson cred că a fost receptat prin forţa imaginilor de pe ecran. De aceea am fost stupefiaţi când au apărut unele reacţii violente care acuzau filmul de accente antisemite. Trebuia să sugereze transformarea treptată a disperării, a neputinţei şi a revoltei, chiar a urii faţă de călăi, în milă şi iertare. O milă divină, bunătate şi iubire. Personal nu am simţit nici măcar o secundă vreo constrângere în care să mă simt nelalocul meu. Demnitatea, echilibrul şi normalitatea în care fiecare îşi urma drumul au dominat. Eram actori din diferite ţări, aparţinând diferitelor religii, din Africa de Nord, din America, din Italia, din Franţa, din Bulgaria, din România… Mel Gibson îi privea cum simt, cum gândesc, cum îşi dobândesc liniştea, echilibrul, forţa. Şi pentru că afirmaţi că filmul a fost lăudat de presa occidentală, vreau totuşi să vă spun că de multe ori am fost sfâşiaţi şi nu mi-a fost deloc uşor. Îmi aduc aminte că eram pe un scaun, ca la o execuţie, la o conferinţă de presă şi mi se puneau întrebări-capcană nu tocmai uşoare, provocatoare. Să vă dau un exemplu în care orice răspuns aş fi dat era greşit, era cumva un derapaj într-o parte sau alta: „Crezi că Iisus este fiul lui Dumnezeu?”, am fost întrebată. Nu ştiu cum m-a pălit inspiraţia şi răspunsul meu la această întrebare, evident o provocare, a fost: „Oare nu suntem toţi copiii lui Dumnezeu?”.

La New York, în Astă seară Lola Blau

Rolul Nela, din Balanţa lui Pintilie, o altă partitură de neuitat.

Rol pentru care am primit Premiul Academiei Europene de Film. Lucrul cu Pintilie a fost excepţional şi nu o să obosesc niciodată să vorbesc despre acest lucru. Pintilie, alături de Andrei Şerban, a fost mentorul meu sufletesc. Profesionalismul lui Pintilie tindea către absolut, la fel ca şi perfecţionismul şi acurateţea, precizia la care mă împingea abrupt şi fără milă, cu cronometrul în mână şi verificarea textului. Şi bine a făcut! Am înţeles foarte repede acest lucru pentru că estetica, ritmul filmului avea respiraţia, pulsul unui om care gâfâie dincolo de capătul puterilor şi care continuă să alerge. Acesta era ritmul cuvintelor, al trăirilor, emoţiilor, succesiunii imaginilor. Totul era extraordinar de bine gândit, calculat. O capodoperă.

Împreună cu fetiţele sale, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora

Cum lucrezi cu regizorul? Eşti ascultătoare, docilă, mergi mână în mână cu el?

Pornesc de la încredere totală în regizor şi în viziunea sa. Mă integrez perfect în ceea ce doreşte el cu toată creativitatea mea, reluând, inspirând visul, concepţia, ideile regizorului. Nimic nu mă împiedică să le multiplic, să le prelungesc în mine la infinit într-un microcosmos ce se va reflecta apoi în fluviul, visul, proiectul, în concepţia regizorului. Nimic nu mă împiedică să visez, să ţes. Uneori le povestesc, alteori mă consult, lucrurile vin firesc. Ţin minte o scenă, apropo de Lucian Pintilie, pe care am filmat-o de şapte ori, la Lido, pentru că vorbim de perfecţiune, şi cu toate acestea m-am abandonat modului lui de a lucra. A doua zi dimineaţă am avut şansa să fim pe acelaşi platou de filmare la Lido, m-am prezentat cu umilinţă în faţa domnului Lucian Pintilie spunându-i că aş dori să mai filmăm o dată o bucăţică dintr-o secvenţă pentru că nu eram mulţumită de cum ieşise. Ei bine, s-a gândit şi mi-a îngăduit această şansă. Un dar.

Maia şi fiica ei Cabiria în Mazl Tov And Justice For All

În Tangou final, împreună cu fiul ei Tudor Aaron Istodor

Dintre film şi teatru, care este mai efemer, ce preferi?

Teatrul este efemer, dar creează un univers. De asta cred eu că noi actorii suntem creatori. Da, creăm viaţa. Teatru nu rămâne ca pelicula, dar rămâne în mintea şi sufletul celor care-l privesc. Dar depinde de tine, ca actor, ce urmă laşi. Şi acum îmi amintesc de Regele Lear al lui Radu Penciulescu. Aveam cinci ani când l-am văzut. Părinţii m-au întrebat la sfârşit: „ce-ai înţeles tu?”. Şi le-am răspuns: „Sarea în bucate”. Vorbim despre o operă de artă.

În Stele rătăcitoare

Acela a fost momentul care ţi-a declanşat pasiunea de a face această profesie? În ce măsură părinţii te-au lăsat să îmbrăţişezi această profesie? Ce ai furat de la ei?

Ambii mei părinţi erau matematicieni. Mama era o persoană echilibrată, ea era refugiul meu, era raza de lumină, îngerul meu. Era o natură exuberantă, cânta, dansa. O adoram. Aş fi vrut să-i moştenesc răbdarea, întreaga ei înţelepciune şi deşteptăciune, dar şi intuiţia. Poate că am furat de la ea acribia cu care muncesc atât de mult. Atunci când am descoperit ceva care să-mi placă, să iubesc ce fac, să fac ce iubesc. Îmi place să cred că am furat de la mama curajul de a porni pe un drum nou. Pentru că ea a avut curajul ca după vârsta de 45 de ani să-şi construiască destinul şi să spună: ”Vreau Institutul Central de Informatică!”. Îmi amintesc cum mama mă lăsa să scriu şi pe pereţi, şi asta pentru că îl vedeam pe tata scriind toată ziua. Eram geloasă. Tatăl era geniul, „înţeleptul”. Era extrem de intransigent, era cu picioarele pe pământ. El i-a oferit lecţii de logică matematică filosofului Noica, atunci când a fost azvârlit din învăţământ, din profesia de cadru didactic pentru că îndrăznise să vorbească contra regimului comunist. Părinţii mei m-au susţinut în alegerea profesiei. I-am spus tatei că aş fi dorit să fac Istoria sau Dreptul, dar era ridicol la acea vreme pentru că aveam un dosar prost, aveam rude în străinătate. Şi atunci tata mi-a spus: „Tu vrei să dai la teatru şi nu ai curajul să spui! Scutură-te, trezeşte-te şi pune-te pe muncit! Apucă-te şi învaţă Pygmalion! Munceşte mult!”. Poate că asta a fost una dintre cele mai importante lecţii. Tata a adăugat: „Învaţă citind de o sută de ori, adâncind şanţuri, şanţuri… întâi şi întâi sapi, apoi începi să semeni”. Nu era uşor să fii alături de tata pentru că adevărurile pe care le spunea nu erau întotdeauna plăcute.

Maia Morgenstern şi Radu Beligan, aflat pe scenă la aproape 86 de ani

Ai terminat Institutul de Teatru la clasa profesorului Dem Rădulescu.

De aceea poate că ador comedia, deşi se spune că interpretez roluri dramatice. Am înţeles în timp în ce măsură comedia este matematică pură, la care se adaugă farmecul personajului, inspiraţia, flerul, sarea şi piperul.

Mi-aduc aminte că, într-un interviu, regizorul Radu Mihăileanu îmi povestea că aţi fost colegi de institut.

Eram la Teatrul Evreisc, el căzuse la regie, eu, la actorie, iar eu i-am luat rolul atunci când el a plecat la Paris. Era un spectacol gen cabaret cu muzica live. El era personajul Puck, el chema fantezia, vraja şi spectacolul începea… A trebuit să intru peste noapte în rol şi a trebuit să învăţ cu mama care m-a strunit la virgulă, n-a lăsat nimic la voia întâmplării. Orchestra cânta uvertura şi eu am ţâşnit pe scenă. Tot ce învăţasem dispăruse din cauza emoţiilor.Am şoptit: am uitat rolul. Am izbucnit în plâns la sfârşit.

Mamă şi fiu în Hamlet

Care consideri că este rolul ce ţi-a adus gloria, care te-a lansat?

Medeea din Trilogia Antică, în regia lui Andrei Şerban, de pe scena Teatrului Naţional, care a fost un moment de referinţă în existenţa mea.

În rolul Medeea dădeai senzaţia că vii dintr-o altă lume. Era o Medee creată cu îndoială şi patimă, în care culorile, sunetele, luminile parcă îţi răspundeau, se completau cu o priză perfectă a rolului. Cum a fost întâlnirea cu Andrei Şerban în urmă cu 25 de ani?

Extraordinară, am învăţat să construiesc o matcă unde se poate revărsa lava vulcanului, pe care îl simt, îl am în mine. Am încercat tot timpul repetiţiilor să o apăr pe Medeea, susţinând că zeii îl părăsesc pe Iason, care a spart cercul sfânt al căsniciei, iar copiii, în urma unui divorţ, rămân mutilaţi sufleteşte. Andrei Şerban mi-a dăruit o matcă a tumultului, a şuvoiului care venea din mine. Era o spargere a convenţiilor cu care fusesem obişnuită, o invitaţie la fantezie. Andrei Şerban spunea: ”Nu mişca, operează cu sunetul. Sunetele sunt fluide, materiale”. Am construit-o pe Medeea pas cu pas, am dat o audiţie, ne-a dat textele în latină şi greacă şi ne-a rugat: ”Nu începeţi să traduceţi cuvânt cu cuvânt, ci lăsaţi-vă purtaţi de energia cuvintelor, a sunetelor! Sunt nişte sunete fără sens, dar eu pe acelea le vreau. Oferiţi-vă această experienţă”. După ce am început repetiţiile la Medeea, primul lucru pe care l-am făcut a fost că mi-am pierdut vocea. Am plecat la Festivalul de Teatru de la Avignon, Andrei mi-a dat un telefon şi m-a întrebat: ”Eşti răguşită, Maia? Nu-i nimic, pentru că-ţi vei cunoaşte limitele. Vei cunoaşte unde ai de lucrat şi, în acelaşi timp, vei şti să te aperi, să-ţi aperi glasul, vocea”. Şi îmi aduc aminte că într-un moment delicat Andrei Şerban ne-a spus: „Nu uitaţi să vă întrebaţi în fiecare clipă de ce faceţi teatru”.

Musca spaniolă

Şi ce răspuns ţi-ai dat la această întrebare?

De drag. Pentru că mi-e drag.

Cât de greu îţi este ca manager cultural şi director al Teatrului Evreiesc de Stat, într-o perioadă în care criza este foarte acută? Am observat că acum teatrul pe care-l conduci este în reparaţii capitale.

Am atras atenţia factorilor de decizie asupra faptului că Teatrul Evreiesc de Stat este un monument istoric care trebuie protejat. Această clădire are susţinere şi cu această ocazie spun un mulţumesc şi fac o plecăciune tuturor celor care s-au implicat ca ea să intre în reconstrucţie. Învăţ lucruri noi tot timpul: legi, situaţii care se schimba de la o lună la alta… Preocuparea mea a fost să am o echipă de oameni dedicaţi şi am reuşit.

Profesiunea doamnei Warren

Ce te nelinişteşte în lumea în care trăim?

Fac parte şi eu din acest mecanism complicat al anului 2015, sigur că nu-mi plac nepăsarea, abandonul, scenarita sau o formă de a căuta paiul în ochiul celuilalt şi tot timpul mă întreb: dar eu ce fac concret, cum ajut eu societatea? Caut tot timpul soluţii, loviturile cele mai mari nu ne vin de la ceilalţi, ci le primim de la noi înşine. Pornesc de la premisa că mai întâi trebuie să investesc eu în mine. Caută şi fă, pentru a pretinde. Pentru a-ţi vinde produsul, întâi şi întâi investeşte în tine. Mă uit la generaţiile tinere, mulţi actori îşi creează propriile nuclee în care realizează proiecte, spectacole. De aceea cred că teatrul pulsează, e viu şi, mai ales, este accesibil publicului larg, şi în special publicului tânăr. Şi asta e foarte important. Se creează o nouă tânără generaţie consumatoare de forme de spectacol, care are o gândire critică.

Alături de Mircea Rusu în rolul Klarei din Vizita bătrânei doamne

Ce actori mari ţi-au dat replica şi i-ai avut ca parteneri de scenă?

O, sunt mulţi… Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Răzvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, lângă care am evoluat în Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello, Mircea Rusu, Ana Ciontea, Dan Condurache şi, recent, Radu Beligan… N-am avut fericirea de a mă afla alături, pe scenă, de acel gigantic actor, George Constantin. Îmi aduc aminte că atunci când am luat Premiul Uniter pentru interpretare feminină cu Medeea, m-a sărutat pe frunte şi mi-a zis: ”Asta este cea mai bună semnătură a mea”.

Cum simţi publicul?

Emoţia e covârşitoare şi uneori e atât de mare încât îmi pierd vederea. Nu-l văd în faţa ochilor, dar îl simt.

Ai vorbit de iubire. Ce înseamnă dragostea pentru tine?

Tot. Dragostea pune viaţa în mişcare. Lipsa dragostei înseamnă uscăciune, stingere. Nu ştiu dacă putem ucide dragostea din noi şi din alţii.

O scenă emoţionantă din pelicula lui Mel Gibson

Mă uit la tine şi văd ce alura de balerină ai. Cum reuşeşti?

Muncesc mult în sensul acesta. Fac mult sport: fitness, volei, baschet, înot, yoga şi acest lucru mă ţine în formă. Toate îmi dau o stare de bine şi chiar sunt fidelă expresiei „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Primul pas este acela să mă iubesc pe mine însămi şi nu văd în asta nici infatuare, nici egoism, dimpotrivă, respectul de sine, felul în care voi şti să lucrez, să pun în valoare ce-i bun, nobil, frumos, să ştiu a înflori, iar dragostea este vectorul principal care perpetuează, transmite starea de bine.

Dar actoria?

Actoria implică actul de creaţie care până la urmă înseamnă viaţă. „Iubirea e un dar ce înfloreşte numai atunci când e cheltuit cu generozitate”, scria Shakespeare. Timpul e drum, e mai departe, e acumulare, e revelaţie.

O mare actriţă, Maia Morgenstern

E greu să fii femeie şi să faci atâtea lucruri la superlativ, să te ocupi de copii, să conduci Teatrul Evreiesc, să te ocupi de problemele de management, să joci în diverse spectacole, să participi la filmări… Cum reuşeşti să le îmbini pe toate?

Nu le fac pe toate la superlativ, dar tind. Nu m-am lăsat niciodată impresionată de exerciţii frivole care nu se adresează nici raţiunii, nici simţămintelor mele şi pe care să le accept doar pentru că se poartă, pentru că sunt la modă.

Un rol copleşitor în Astă seară Lola Blau

Există un rol pe care ai fi dorit să-l interpretezi?

Ines de Castro din piesa cu acelaşi nume de Alejandro Casona.

Ce ai pe masa de lucru?

Avem în premieră Musca spaniolă, dupăFranz Arnold şi Ernst Bach, în regia lui Andrei Munteanu, care, după cum se anunţă în program, este o farsă isterică a cărei intrigă amuzantă are calitatea de a acţiona ca un drog plăcut asupra spectatorilor. La fel ca afrodisiacul, îi aduce în transă, îi farmecă la fiecare răsturnare de situaţie şi-i încântă prin replicile spirituale şi bufoneriile pe care personajele – păpuşi burgheze obsedate doar de bani şi sex – şi le joacă reciproc.Vă invit să renunţaţi la prejudecăţi şi să savuraţi o comedie plină de coride, sarabande, mascarade groteşti şi… muştar, care provoacă sughiţuri de plăcere, dincolo de cele mai onorabile aparenţe ale decenţei. Apoi, recenta premiera Băiatul din Brooklyn, o piesă inteligentă, provocatoare, care atinge resorturile intime ale fiecăruia, demonstrând ştiinţa dramaturgului american în a descifra psihologia relaţiilor, în regia lui Cristi Juncu. Un romancier are în sfârşit succes cu romanul său autobiografic, dar exact când cariera lui e pe val, căsătoria, prietenii şi sănătatea tatălui său intră vertiginos în declin. Brooklyn Boy prezintă cariera scriitorului Eric Weiss, al cărui roman autobiografic devine bestseller, în timp ce viaţa sa personală e compromisă. Soţia îl părăseşte, tatăl bolnav este internat în spital, prietenul lui din copilărie crede că l-a trădat. O privire amuzantă şi emoţionantă asupra familiei, prietenilor şi a succesului. Din distribuţie: Tudor Aaron Istodor, Andrei Finţi, Raluca Aprodu, Mihaela Velicu, Marius Călugăriţa… Aceste spectacole au loc la Teatrul de Comedie, Sala Nouă.

Frau Hess şi grădinile ei, o partitură devastatoare

Unde îţi încarci bateriile?

Mi-e foarte drag la mine acasă şi îmi place nespus de mult să mă ocup de grădină. Dacă aş avea timp, aş fugi la mare.

Observ că în birou sunt etalate nenumărate sticle cu parfumuri. Ce esenţe îţi plac?

Ador parfumurile, îndeosebi cele cu miros lemnos şi greu, cum ar fi Juliette has a gun.

La ce visezi?

La ziua în care voi deveni bunică

Spune-mi o replică care îţi este mai aproape de suflet.

“S-adaug lumii un strop de frumuseţe”. Este o replică din Don Quijote.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.