Mâna albă (54)

Mâna albă (54) În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL PATRUZECI ȘI ȘAPTELEA

– Levantinul –

(683-750)

In care umbra se desparte de viața unuia dintre Cei O Sută

Cadrul vieții Celui de Al Patruzeci și șaptelea a fost anticipat de scrib în cursul biografiei Păgânului. Iată câteva extrase din acel text:

„…influența proastă avută asupra urmașilor săi direcți, aruncându-i (pe aceștia) atât de jos, încât au trebuit să treacă generații până să găsim un nou reprezentant al Celor O Sută în elita cetăților pe care le-au colindat.”

„În felul acesta, s-a îmbogățit foarte tare, întrucât el vindea munca tatălui său oricui dădea mai mulți bani…” etc., dar nu era avar, făcea orgii cumplite. „Mereu în criză de bani, el l-ar fi trădat nu o dată și pe Calif, și pe Profet. Din acest motiv, a fost de mai multe ori pedepsit.” (Nu știm nici de cine, nici în ce mod.)

„Al Patruzeci și șaselea moare singur și nejelit de nimeni. Fiul îi fuge în lume (copil fiind), slujitorii vinovați sunt uciși. Soția a murit și ea cu ani în urmă. Apoi arde și castelul, sectorul interzis în întregime. Locul rămas a fost ocolit timp de secole până și de animale.”

„Scurta întrepătrundere cu Islamul se termină, deocamdată, aici.”

„Al Patruzeci și șaselea reprezintă panta foarte abruptă a prăbușirii strălucitului renume al unei familii ilustre. Fiul său va desăvârși întru totul căderea.”

Rar, foarte rar, au încăput în paginile consacrate părinților atâtea date utile pentru încadrarea vieții fiilor. Să fie o nouă viziune asupra continuității în acel secol al VII-lea, când între Heraclius și Carol cel Mare, personajele stau aliniate și traversează un defileu întunecos, încât trebuie să se țină de mână pentru a nu se rătăci cu totul? De pe malurile abrupte ale strâmtorii năvălesc, fără contenire, noi primejdii peste șirul ce trece temător: oamenii merg înainte fiindcă sunt mânați din spate de alții, fiindcă nu pot coti nici în stânga și nici în dreapta. Pericolele sunt nesfârșite și imposibil de văzut în beznă. Degeaba îți ții locul în șir, căci apar momente când ritmul de deplasare se schimbă și atunci riști să fii călcat în picioare. împărații și papii sunt departe, victoriile împotriva dușmanilor de la fruntarii sunt iluzorii, barbarii se prăvălesc peste lumea istorică fără încetare, mereu noi și noi seminții apar nesătule la orizont. Marginile lumii, împinse mult mai departe de către Geograph, nu dovedeau decât că numărul celor ce urmau să mai pogoare peste Imperiu era atât de mare încât, chiar dacă fiecare bătălie împotriva noilor veniți s-ar fi terminat cu pierderi de „unu dintr-ai noștri față de o sută dintr-ai lor”, prețul în curând n-ar mai fi putut fi plătit. „Ai noștri sunt câți sunt, ei vor fi întotdeauna fără de sfârșit…” Ca să nu se piardă totul, tatăl mergea înainte, cu mâna fiului pe umărul său? Greu de crezut. De prea multe ori și mâna fiului reprezenta o amenințare. Departe, acolo unde magma incoloră a șirului din defileu nu constituia o primejdie imediată, pe înălțimi, mai-marii zilei se succedau într-un ritm greu de urmărit de jos, iar schimbările erau sângeroase și pline de satisfacția bestialității. Cei mai mulți dintre suverani au trebuit să plătească prin schingiuirea trupului și a sufletului lor și ale urmașilor (dacă nu chiar aceștia îi urmau la rând). Bolta era din nou acoperită de un Olimp cu personaje la fel de crude ca acelea din Elada. Sau ca acelea din Biblie. Doar că zeii păgâni puteau fi rostiți timp de zeci de generații, pe când mai-marii zilelor din vremea Celui de Al Patruzeci și șaptelea erau atât de efemeri, încât cine să le țină minte numele?

Iată, scribul a ajuns la punctul în care istoria părea să se prăbușească: de la Heraclius și până la Carol cel Mare, totul s-a dovedit a fi posibil. Primii califi și Carol Mattel au fost niște jaloane într-un timp care – poate ca niciodată -în vremea Celor O Sută – parcă a împins succesiunile spre pragul după care nu se mai află decât neantul. Sfârșitul lumii, atât de des invocat și de atâtea ori amânat, sfârșitul lumii părea să fi venit (din nou).

Și, totuși, prin defileul îngust au continuat să se perinde alte și alte generații. Chiar dacă și-a luat de foarte tânăr mâna de pe umărul tatălui său, fiul Păgânului n-a frânt șirul.

Mai amintea scribul: „Al Patruzeci și șaselea a stârnit spiritele, a intrat în limbajul comun, a fost afurisit, numele i-a fost interzis de mai multe ori, din mai multe pricini”. De un asemenea personaj ar trebui să se ocupe literații. (Și s-au și ocupat…) Pentru un simplu biograf, lucrurile sunt nesigure și aștemerea lor pe hârtie de multe ori îl descalifică. Fiul, fugind de renumele tot mai apăsător al tatălui, s-a ferit la timp să fie înghițit de acel nor dens și în mișcare.

Primii săi ani, petrecuți printre palmierii de la Basra, au reprezentat niște secvențe de care Levantinul își va aduce aminte ca despre un vis sau ca despre o poveste auzită de la alții. De Al Patruzeci și șaselea, care i-a fost tată, nu-și putea aduce aminte: umbra pe care o căuta se spărgea mereu în mii de ipostaze și nici una nu semăna cu cealaltă. Păgânul avea momente de mare duioșie față de urmașul său, doar că ele nu se manifestau ca la alți părinți. Al Patruzeci și șaselea îl ținea pe fiul său în mâini, departe de corp, pentru a-l vedea și pentru a-i putea vorbi despre incongruența timpului, despre faptul că dacă descendentul acceptă că are un ascendent, atunci acceptă implicit și scurgerea vremii, ceea ce – evident! – nu reprezintă decât o himeră. Așa că fie nu există mai multe generații, fie acestea vor rămâne veșnic în starea convențională de bătrânețe una, de maturitate a doua și de copilărie a treia. Până la urmă, Levantinul a rămas pentru tatăl său – și a fost tratat ca atare – drept veșnicul prunc. De aceea, spunea stăpânul castelului, băiatul nu are rost să fie chinuit cu învățătura (dacă tot nu-și va depăși niciodată starea de copil), poruncă pe care a dat-o poate și fiindcă își iubea cu adevărat feciorul și-și aducea în memorie anii, înfrumusețați de amintiri, când își putuse permite totul, și anii groaznici, când trebuise „să recupereze”, să învețe zi și noapte să supraviețuiască fizic și psihic. Chinul acela a fost îngrozitor și „inutil”.

Dar același părinte persista în amintirea fiului său și în scene cumplite de dezmăț, scene la care îl lua de mic – tocmai în virtutea faptului că nu credea în „mic” și în „mare”. Scenele acelea, petrecute mai ales în sectorul interzis, nu reprezentau numai orgii. De multe ori, petrecerile degenerau în adevărate măceluri; alteori, tatăl se umilea în fel și chip în fața câte unui străin de la care spera să obțină bani, atunci când – nu de puține ori – cheltuise o avere cu o săptămână înainte și se pomenise lefter. Se mai întâmpla ca Păgânul să invite la chiolhanurile sale personaje sosite de departe, necunoscute de servitorii casei, personaje ce-l jigniseră cine știe când pe amfitrion și care fuseseră poftite pentru împăcare. însă reconcilierea nu a avut loc decât foarte rar. De obicei, gazda se răzbuna cumplit pe dușmanii săi atrași în capcană, pretinzând că, neexistând o evoluție a acțiunilor sau a sentimentelor, nu exista nici posibilitatea ca dintr-un inamic să faci un amic. în acele momente, Păgânul părea nebun, și poate că și era.

Câteodată, tatăl făcea experimente pe fiul său, arătându-i desene de pe hărți ABRAXAS și înspăimântând copilul cu povești îngrozitoare. El pretindea că astfel nu face decât să-l călească pe Levantin în fața fricii, întrucât termina fiecare dintre acele „lecții” cu concluzia că dacă primejdia nu se află de față, ea nu va putea veni niciodată, însă chiar dacă este prezentă și nu lovește, nu va mai apuca vreodată s-o facă. O asemenea educație n-a mai primit nici un copil, recunoștea părintele său, „este o educație pentru prezent, singura eficientă, atâta vreme cât numai prezentul există”. (Asta în timp ce mai toți profesorii nu-și torturează pupilii cu educația decât pentru viitorul iluzoriu…) în numele educației „sale”, Al Patruzeci și șaptelea a fost supus și altor exerciții, mai dure, se pare, mama și unii servitori îndrăznind câteodată să-l apere. Dar acesta era un lucru tot mai primejdios: cu cât îmbătrânea, Păgânul devenea tot mai nebun și suporta tot mai greu până și cea mai mică greșeală în executarea ordinelor sale. Să i te opui (cu bună știință!) devenise un risc major.

Norocul consta în faptul că dementul stăpân nu-și căuta decât arareori copilul – conform principiului că „tot ceea ce nu este de față nu există decât în imaginație”, după cum pretindea. Așa că puteau trece luni mai liniștite, perioade lungi, cât băiatul creștea ascuns și în liniște. Atunci l-a învățat mama să scrie și să citească, să numere și să cânte. Mai mult nu știa nici mama. însă chiar și acele răstimpuri erau trăite de prunc și de cei din jurul lui ca niște perioade de conspirativitate, perioade ce puteau fi oricând descoperite și pedepsite. Lucru ce s-a și întâmplat de câteva ori, o dată tatăl pedepsind cumplit un servitor, cel pus să supravegheze „vremea copilului”. Până și mama fusese altă dată victima unei asemenea manifestări de nebunie a Păgânului. Pe urmă, s-a mai întâmplat ca mamă și copil să trebuiască să asiste la unul dintre „spectacolele” din sectorul interzis. Acestea nu mai aveau nici o trăsătură comună cu eruditele simpozioane lunare din casa Geographului, simpozioane la care veneau invitați și neinvitați din cele mai îndepărtate regiuni ale țării și unde învățătura orientală discuta pașnic și plăcut cu cea occidentală. Disputele de idei, muzica, mâncărurile și sucurile răcoritoare fuseseră înlocuite cu certuri, prost gust, orgii, vin și sălbăticie¹. Când nu era preocupat să cerșească bani de la câte un invitat sau când nu se desfăta chinuindu-și un dușman adevărat sau închipuit – atras în cursă certurile porneau de la încăpățânarea amfitrionului de a duce până la ultimele limite teoria sa despre iluzia timpului, iluzie aruncată asupra oamenilor ca un văl des de către un Dumnezeu supărat. Dacă timp nu este, dacă evoluție nu este, nici mișcare nu este și totul nu se rezumă decât la o clipă eternă înzestrată cu conștiința unui trecut mincinos și a unui viitor la fel de himeric.

Să trecem peste acestea. Mama a murit într-o asemenea „demonstrație”, mânată la moarte de propriul ei soț, care o și iubea în felul lui. Copilul, martor al scenei, s-a îmbolnăvit grav. Zăcu aproape doi ani în pat, apoi, când se întremă, recuperă și el, asemenea tatălui său în copilărie, „vremea irosită”. (Poate că de la acei ani de disciplină exagerată să-și fi tras și Păgânul teoria în legătură cu inexistența vremii. Ca o revoltă profundă împotriva acelui timp ce i se spunea mereu că trebuie recuperat.) Numai că Al Patruzeci și șaptelea n-a recuperat lipsa de învățătură, ci doar stricta dezvoltare fizică. El a crescut brusc, umerii i s-au lățit văzând cu ochii, mușchii i s-au oțelit. La vârsta de zece ani era suficient de puternic pentru a se putea întrece la trântă cu orice bărbat. Atunci, profitând de o mahmureală a tatălui, socoti că e destul de matur pentru a putea fugi în lume.

„Educația” primită de la Păgân își făcu efectul asupra fiului său: brusc, acesta se pomeni în mijlocul vieții total nepregătit pentru a o înfrunta. în primul rând că băiatul a plecat de acasă fără a-și lua cu el bani sau obiecte de valoare, servitori, prieteni sau sfătuitori. El doar și-a luat lumea în cap și, în clipa când s-a aruncat în aventura fără de întoarcere, s-a văzut în situația unui naufragiat luptându-se cu valurile, preocupat să nu fie înghițit de mare și mai puțin interesat dacă țărmul profilat în zare reprezintă un ostrov nelocuit sau dana unui port înfloritor și prieten. Această stare de a fi mai tot timpul obligat să se preocupe de moment, fără a apuca să cântărească viitorul (ca în teoria ideală a Păgânului), l-a urmărit multă vreme. Când ți-e foame, nu te mai gândești la frumusețe, ci cauți de mâncare; când ți-e

sete, nu te mai apropii – muritor nevolnic – de Dumnezeu decât spre a-i cere apă; când ți-e frig, cauți căldura asemenea oricărui animal. însă pentru toate astea trebuie să-ți fie foarte foame, foarte sete sau foarte frig. Levantinului i-au fost date toate la un loc și fiecare separat. Tot mai des, Al Patruzeci și șaptelea nu-l mai socotea pe tatăl său nebun, așa cum îi tot auzise pe cei din jur referindu-se în șoaptă Ia stăpânul castelului. Viața părea să-i dea dreptate Păgânului.

Fără un țel, fără o recomandare, fără o meserie, fără un ban și fără o identitate dovedibilă, băiatul rătăci prin lume cu singurul gând de a se îndepărta cât mai repede și cât mai decisiv de Basra, spre a nu putea fi prins din urmă de servitorii tatălui. în această fugă prost pregătită și lipsită de repere, Al Patruzeci și șaptelea avea de partea sa doar trupu-i extrem de bine dezvoltat și o sănătate ce a erupt din plin după anii de zăcut la pat.

Itinerarul exact al fugii spre Occident al fiului Păgânului este imposibil de reconstituit azi, personajul însuși plângându-se mai târziu că vremea aceea din viața sa a fost o vreme a spaimelor și a bâjbâielii. Timpurile bune, trăite încă de bunicul său, celebrul Geograph, trecuseră și păreau apuse pentru vecie. Husein mai putuse cutreiera cercul pământesc al hărților sale în lung și în lat, o escortă armată îți era pe atunci necesară mai degrabă pentru a te simți tu în siguranță decât pentru a te folosi efectiv de ea împotriva unor întâlniri neplăcute. însă chiar și drumurile acelui bunic au ajutat la împărțirea Terrei. Marea nu mai era un lac imperial, arabii atacau convoaiele bizantine, iar romanii îi atacau pe arabi. în loc să se deschidă, lumea se împuțina vizibil, năvălirile neîncetate ale unor popoare străine, precum și ciudata faună/floră descrisă de exploratori, totul parcela Pământul și îl făcea tot mai nesigur. Iar parcelele deveneau tot mai mici. Tot mai strâmte. Ca niște celule de închisoare.

Prima problemă de care s-a lovit Levantinul a fost că în nici un caz nu se putea străbate un drum de unul singur. El a trebuit să se alăture primei caravane dispuse să-l ia fără să se intereseze de identitatea lui și fără a-i pune anumite condiții. Pe de altă parte, nici băiatul nu putea risca să se alăture unor drumeți ce nu aveau de gând să se îndepărteze suficient de Basra, dar nu putea pretinde nici de Ia călători o altă direcție a deplasării. în fond, lui nu-i păsa încotro se îndrepta, în măsura în care se prefigura o șansă de a-și pierde suficient de repede urma. însă, în curând, mersul acesta în zig-zag se dovedi total neproductiv: mai întâi că deplasarea era prea înceată, cu nenumărate popasuri și într-un ritm impus de niște oameni ce păreau că nu se grăbesc niciodată, în al doilea rând că se întâmpla ca, schimbând caravana, băiatul să se pomenească – nu o dată – că nimerea în locuri și în localități pe unde a mai fost nu de mult. Drumul i se învârtea în cerc.