Marea Derivă

Imediat după criza financiară globală din 2008, succesul politicienilor în încercarea a de a preveni o transformare a Marii Recesiuni în a doua Mare Criză a stăvilit revendicările pentru măsuri protecţioniste. Însă acum a sosit reacţia împotriva globalizării – şi a unei mişcări mai libere a bunurilor, serviciilor, capitalului, forţei de muncă şi a tehnologiei care vine împreună cu ea, scrie Nouriel Roubini pentru Project Sindycate

Acest nou naţionalism ia mai multe forme economice: bariere comerciale, protecţia activelor, reacţia împotriva investiţiilor străine directe, politici care să favorizeze forţa de muncă şi firmele autohtone, măsuri anti-imigraţie, capitalismul de stat şi naţionalizarea resurselor. În domeniul politic, sunt în creştere partidele populiste, anti-globalizare, anti-imigraţie şi, în unle cazuri, partide vădit rasiste şi antisemite.

Aceste forţe detestă acronimele guvernanţei supranaţionale – UE, ONU, OMC şi FMI printre altele, pe care le cere globalizarea. Chiar şi internetul, simbolul globalizării în ultimele două decenii, riscă să fie balcanizat, pe măsură ce tot mai multe state autoritare – printre care China, Iran, Turcia şi Rusia – încearcă să restricţioneze social media şi să reducă libertatea de exprimare.

Principalele cauze ale acestor tendinţe sunt clare. Refacerea economică anemică a oferit o fereastră de oportunitate partidelor populiste, care promovează politici protecţioniste, care dau vina pentru prelungita recesiune pe comerţul internaţional şi pe forţa de muncă străină. La aceasta se adaugă creşterea inegalităţii între salarii şi averi în majoritatea ţărilor şi nu e de mirare răspândirea percepţiei unei economii în care învingătorul ia totul, de care beneficiază doar elitele şi care denaturează sistemul politic. Astăzi, atât economiile avansate (precum SUA, unde finanţarea nelimitată a oficialilor de către cercurile de interese financiare este pur şi simplu o corupţie legalizată), cât şi pieţele emergente (unde oligarhii deseori domină economia şi sistemul politic) par să funcţioneze doar pentru o minoritate.

Pentru cei mulţi, nu a existat decât o stagnare seculară (după expresia lui Lawrence Summers – n.red.), cu o creştere a şomajului şi salarii care rămân pe loc. Insecuritatea economică care a derivat de aici pentru clasele de jos şi de mijloc este mult mai acută în Europa şi în zona euro, unde, în majoritatea ţărilor, partidele populiste – în special de extremă-dreapta – au învins forţele tradiţionale la alegerile pentru Parlamentul European. Ca şi în anii 1930, când Marea Criză a dus la venirea la putere a unor guverne autoritare în Italia, Germania şi Spania, acum o tendinţă similară poate să se afirme.

Dacă nu va avea loc în curând o creştere a veniturilor şi a numărului de locuri de muncă, partidele populiste ar putea să se apropie mai mult de putere la nivel naţional în Europa, sentimentele anti-UE zădărnicind procesul de integrare politică şi economică. Mai rău, zona euro ar putea să fie în pericol: unele ţări (Marea Britanie) ar putea ieşi din UE; altele (Spania, Belgia, Marea Britanie) s-ar putea scinda.

Chiar şi în SUA, insecuritatea economică a unei subclase mari de albi care se simte ameninţată de imigraţie şi de comerţul global poate avea o influenţă asupra extremei drepte şi a facţiunilor de tip Tea Party din Partidul Republican. Aceste grupuri sunt caracterizate prin nativism economic, anti-imigraţie şi protecţionism, fanatism religios şi izolaţionism geopolitic.

O variantă a acestei dinamici poate fi observată în Rusia şi în multe părţi ale Europei de Est şi ale Asiei Centrale, unde căderea Zidului Berlinului nu a dus la democraţie, la liberalizarea economiei şi la creşterea rapidă a producţiei. În schimb aici au fost la putere în ultimul sfert de secol regimuri naţionaliste şi autoritare care au urmat modelele capitalismului de stat, care nu asigură decât o performanţă economică mediocră. În acest context, destabilizarea Ucrainei de către preşedintele rus Vladimir Putin nu poate fi disociata de visul său pentru o Uniune Eurasiatică – o încercare prost deghizată de a recrea fosta Uniune Sovietică.

Şi în Asia naţionalismul este pe val. Noii lideri din China, Japonia, Coreea de Sud şi acum şi India sunt naţionalişti, în regiuni în care disputele teritoriale rămân grave, iar revendicările istorice încep să devină puternice. Acesti lideri – la fel ca şi cei din Thailanda, Malaezia şi Indonezia, care se îndreaptă în aceeaşi direcţie naţionalistă – trebuie să se preocupe de reforme structurale dacă vor să reia creşterea economică şi, în cazul pieţelor emergente, să evite capcana venitului mediu. Eşecul economic ar putea alimenta noi tendinţe naţionaliste şi xenofobe şi chiar să provoace un conflict militar.

Între timp, Orientul Mijlociu rămâne o regiune împotmolită în înapoiere. Primăvara Arabă – decalnşată de creşterea economică slabă, de şomajul mare în rândul tinerilor, de disperarea de natură economică – a dus la o iarnă lungă în Egipt şi Libia, unde alternativele sunt reîntoarcerea la un regim autoritar şi haosul politic. În Siria şi Yemen este război civil; Libanul şi Irakul ar putea avea o soartă similară; Iranul este atât instabil, cât şi periculos pentru ceilalţi; Afganistanul şi Pakistanul par din ce în ce mai mult nişte state eşuate.

În anii 1930, eşecul în faţa Marii Crize a dus la venirea la putere a unor regimuri autoritare în Europa şi Asia, care au dus în cele din urmă la al Doilea Război Mondial. De această dată, pagubele create de Marea Recesiune supun cele mai multe economii unei stagnări seculare şi creează provocări structurale majore pieţelor emergente.

Acesta este terenul ideal pentru ca naţionalismul politic şi economic să prindă rădăcini şi să rodească. Deriva de astăzi împotriva schimburilor şi a globalizării trebuie văzută în contextul a ce ar putea urma, bazându-ne pe experienţa trecutului.

Nouriel Roubini